6. PRIETENI VECHI, PRIETENI NOI

Povestitorul acestor întâmplări speră că cititorul său nu s-a supărat prea tare pentru vina de a fi neglijat mai vechile noastre cunoştinţe. De aceea se grăbeşte să-l asigure că va avea veşti de la toţi eroii istoriei noastre.

*

*          *

În câmpie soarele răsare altcum decât oriunde în lume, iar spectacolul acesta, puteţi să-i întrebaţi şi pe Radu Buzescu şi pe Manea Rudeanu – călăreţii ce porniseră de la hanul „Arcaşul din Bănie” încă înainte de cântatul  celui mai vrednic cocoş din ograda acestuia – merită toate paralele. Da, ce spun eu, toţi galbenii! Cu toate că, să fiu cinstit, nu ştiu dacă mi-am ales cei mai buni martori. Poate doar domina sa, Manea, să fi zărit şi să fi admirat dunga aceea sângerie, ce desena orizontul, să fi băgat de seamă şi să se fi minunat de vişiniul de pe marginea norişorilor, să fi auzit şi să se fi încântat de trilul ciocârliei, ce salută voioasă răsăritul. Şi aceasta, deoarece prietenul Radu era tot aşa de înnegurat ca un cer de furtună şi doar luminiţele ce-i sclipeau în ochii ca boabele de zârnă spălate de roua dimineţii, ne amintesc de pricina care-i mânase la drum pe nobilii călători. 

Galopaseră unsprezece ceasuri, când au ajuns la hanul jupânului Gligore, ce fusese ridicat, nu cu mulţi bani, dar cu multă chibzuinţă la distanţă potrivită de bănia Craiovei, încât orice drumeţ să fie nevoit să-şi petreacă noaptea în odăile sale, cu paturi moi, cu cearceafuri curate şi a busuioc mirositoare, nu înainte de a se ospăta cu bucate bine pregătite stropite din belşug cu vinurile cele negre şi puternice din podgoriile Piteştilor.

Abia reuşi Manea să-şi convingă prietenul să mănânce şi să se odihnească câteva ceasuri înainte de pleca mai departe. Şi astfel să făcu ca la acea vreme, când în faţa harnicilor călători răsărea pentru întâia oară soarele de când părăsiseră cetatea Bucureştiului, la poarta hanului despre care tocmai am vorbit, bătu cu hotărâre un nou drumeţ. Vrednicul armăsar care-l purtase în galop vreme de nouă ceasuri se prăvăli ostenit. Un argat, ce cunoştea se vede ori herghelia, ori valoarea animalului, se grăbi să-l ducă la iesle, să-l frece cu şomoioage de fân, să-l învelească cu ţoale de pănură şi să-l adape, iar galbenul ce trecu din punga tânărului în chimirul olteanului, nu făcu decât să-i răsplătească râvna şi s-o prelungească până la întoarcerea stăpânului, când va găsi armăsarul proaspăt şi în putere.  

  Jupân Gligore îşi pofti cu plecăciune muşteriul la o mică gustare cu prepeliţe la proţap şi jumări de ouă cu feliuţe rumenite de şuncă, lângă care muierea sa va adăuga o plăcintă oltenească, iar el, cârciumarul, va adăuga o ulcică din vinul acela de-i capabil să scoată osteneala din drumeţ, să alunge somnul şi moleşeala din mădulare.

 – Regret, jupâne, se scuză Iani, căci el era călăreţul. Dar o treabă ce nu suferă amânare mă obligă să-mi pară rău că nu pot onora masa domniei tale. Cunoşti cumva acest sigiliu?

La vederea acestuia, hangiul făcu întâi o plecăciune adâncă, apoi, luând o poziţie ireproşabilă de drepţi, răcni:

– Poruncă, măria ta!

– Am a aduce, fără zăbavă în cetatea Bucureştiului la ordinele lui Vodă, pe domniile lor Radu Buzescu şi Manea Rudeanu. N-ai vreo ştire despre cinstitele lor feţe?

– Ba chiar avui onoarea să-mi fie oaspeţi. Nu-s nici două ceasuri de când părăsiră hanul pe drumul Craiovei.

– Un cal bun?

– Se găseşte unul cum nu se poate mai bun, iar armăsarul domniei tale, pe care-l cunosc după semnul de pe crupă că aparţine hergheliei luminăţiei sale, boier Gheorghe Buzescu, va fi bine îngrijit până la întoarcerea domniei voastre.

După ce-şi luară rămas bun, Iani se săltă în şa şi porni în galop după urmăriţii lui.

Nu trecură nici două ceasuri de la răsăritul soarelui, când în zare Iani observă un norişor de praf. Tot atunci se întâmplă şi nenorocirea. Încercând să sară peste un tufan din marginea drumului, spre a ieşi pe o scurtătură, care ar fi micşorat distanţa faţă de cei din faţă, calul se poticni şi-şi frânse chişiţa de la piciorul stâng din faţă.

*

*          *

Cam la acelaşi ceas al dimineţii, pe poarta hanului vădanei de la Mirăslăuintră un drumeţ deşirat, cu mustaţă galbenă şi chică pâsloasă, care călărea un… să-i zicem cal, făcut parcă pe măsura stăpânului său. Arătarea are corpul scurt, aproape pătrat, care se sprijină pe patru beţe la distanţa de un stânjen din cel nou de-a lui Şerban Vodă[1] de pământ. Capul este lung, pe măsura urechilor, ce seamănă grozav cu cele ale unui văr de-al său de rang inferior. La partea de jos are un bot cu gura rânjită, de parcă se distrează tot timpul de târgoveţii care-l priveau cu uimire, punând palmele la ochii pruncilor, să nu se sperie şi să ude de spaimă la noapte. Şi, la drept vorbind, dihania parcă era scoasă din cortul jupânul Alphons – un franţuz cam tuciuriu, născut în mahalaua pieptănarilor – unde se duc târgoveţii să se crucească în faţa borcanelor cu spirt în care ţine viţei cu două capete, iezi cu cinci picioare, copii cu cap de bou şi invers. Şi să creadă cinstitele voastre feţe, că aveau şi pricină. Dihania, îi voi spune astfel de-acum încolo, pentru a nu aduce jignire nobilului animal care este calul, are o culoare… dar ce spun eu culoare?! Blana ei seamănă cu paleta pe care-şi amestecă culorile meşterul Zaharia, cel ce pictează sfinţi şi sfinte pe pereţii bisericilor ctitorite de Vodă şi de boierii măriei sale. Pe fondul galben sunt împrăştiate zeci de pete, de toate formele şi mărimile, brune, negre, roşii, vinete, ba chiar, e drept ceva mai mici şi mai puţine, verzi şi chiar albastre.

N-aş pune pariu nici o para contra un galben că avea aceste culori chiar din născare, dar aş pune un galben, ba chiar şi doi contra unei parale că la vrednicie nu o întrece nici un cal din tot târgul Bucureştiului.

La intrarea acestui muşteriu, Cucavel, care, vă amintiţi, avea năravul să se mire cu gura căscată, păţi ruşinea prorocită de părintele Sofronie. Abia după e scuipă înciudat muscoiul cel mare şi verde, care cerca să-i desluşească în fundul gâtlejului felurile de mâncare de la micul dejun, reuşi să-şi revină din uimire şi să întrebe de porunci.

– Măi, bălane, doresc să stau la o butelcă cu cinstitul Sofronie. Care judec că încă nu s-a dezbătat de azi noapte.

– Sofronie?! se miră Cucavel. Nu cunosc. S-o întreb pe muica dacă-l ştie şi de-i muşteriul nostru. Intră matale în han şi eu oi merge să aflu. Şi de l-oi găsi, cine să-i zic că-l caută?

 – Zi-i Şapte-cai şi o şti el, de s-o fi deşteptat din beţia cruntă de azi noapte.

După ce bătu după o anume învoială, măsură înţeleaptă, ce ferea preţioasa sa piele de plumbii, ce ar putea să-i facă mari stricăciuni, ţigănuşul intră şi-i zise părintelui de cererea ciudatului drumeţ.

– Spune-i că m-am trezit acuş şi-s gata să-i pot îndeplini dorinţa, dar că-l rog să mai aştepte oleacă până m-oi îmbrăca. Du-l în camera aia din spatele cuhniei, că avem de pus ţara şa cale şi n-am nevoie de urechi viclene prin preajmă. Şi încă ceva, Cucavele, ce veşti mai sunt de la turc şi prietenul nostru Ioniţă.

– Păi, pe cel dintâi îl mai cârpeşte încă felcerul Costache Lungu. După cum îl ştim priceput, îl va înzdrăveni, fără îndoială, cu toate că are mari stricăciuni, săracul! Cel de al doilea doarme şi acum în cămara de alături. A încercat muica acu vreo juma de ceas să-l dezbete cu o ciorbă de potroace, din cea atât de acră că sterpezeşte şi gura, dar închide şi băierile dosului., dar nu fu cu putinţă. Io zic să-l lăsăm să se mai hodinească, că mult a trudit cât a aşteptat pe cuvioşia ta, când  cu cela ulcică de ţuică, când cu cea bărdacă de vin.

– Trimesei vorbă, aşa cum ne vorbirăm, la casa domniei sale, despre locul în care se află?

– Trimesei, părinte.

– Prea bine, Mergi acu şi zii mumei tale să pregătească o butelcă din cel vin negru şi tare care poate să înmoaie şi picioarele unui scaun. Nu din cel făcut pentru târgoveţii mai cumpătaţi care nu ţin la mai mult de cinci ocale, fără să li se înceţoşeze minţile. Apoi anunţă-l pe domnia sa Şase-cai.

– Şapte, cuvioase.

– Şapte, atunci, zi-i că vin imediat.

Când intră părintele în sala din spatele cuhniei, pe masa musafirului se găseau deja toate cele trebuincioase pentru a deschide pohta de beut. Într-o strachină cu mujdei, frecat cu untdelemn înotau nişte fâşioare lungi de slană, rumenite doar cât să devină aurii. Alături, în alt castron, numai o duzină de cârnăciori, din cei iuţi ca sufletul Satanei, îndesaţi într-un maţ subţirel de miel. Mai erau doar vreo două ocale de brânză de burduf şi o pulpă de mistreţ ce fusese bine afumată şi înroşită în boia de ardei bulgăreşti, mizilicuri ce aveau rostul să deschidă pofta de mâncare a cinstiţilor muşterii.

Văzându-l intrând Şapte-cai se ridică cu smerenie, ridicând şi fluturându-şi pălăria după moda cea nouă.

– Cinstite Sofronie, sper că-şi aminteşte domnia ta de nevrednicul Şapte-cai, care a avut cinstea să ţi fie nevrednic însoţitor în golirea celor două butelci de puterea ursului, dar şi cu ruşinea de a fi ieşit al doilea din această nobilă întrecere. Rogu-te smerit, de aceea, a mă lua învăţăcel în ştiinţa domniei tale. Nu, nu zi încă nimic, fiindcă se cuvine a şti înainte cu cine te însoţeşti la o asemenea ispravă.

Mi se spune Şapte-cai şi, de-oi fi avut vreodată alt nume, eu nu-l mai ştiu. Tot eu ţi-oi zice de ce mi se spune aşa. E mai bine să afli de la mine cu cine te însoţeşti la masă.

Era pe vremea lui Mihai, când boierul, la care eram tocmit să îngrijesc de caii, m-a biciuit în ogradă, pentru că avusei curajul să mă uit după fiica domniei sale. Am răbdat până la a treia lovitură, dar, când domniţa Smaranda se opri să privească la tătâne-său cum dădea în mine, am simţit, cum ia ceva foc în mine. Aşa că i-am smuls gârbaciul din mână şi l-am croit până l-am lăsat în nesimţire. Dacă rămâneam pe loc, până seară atârnam de cea mai groasă cracă din ogradă, aşa că am încălecat pe cel mai vrednic cal din herghelia boierului şi fugii în codru. Acolo întâlnii şi alţi necăjiţi ce fugiseră din diferite pricini de la boierii lor. Ne făcurăm fraţi de sânge şi ne haiducirăm. Tot ce luam de la boieri sau păgâni dădeam prin sate celor nevoiaşi, ne păstram cât să mâncăm şi să ne îmbrăcăm. Eu păstram în plus şi caii. Primul fu cel al boierului care m-a biciuit. Al şaptelea al unui sol turc. Am dus Măriei Sale înscrisul turcului, iar acesta m-a dezlegat de prigoană şi m-a răsplătit cu o palmă de loc în cetatea Bucureştiului şi ceva păşuni pe munte. Pornind de la cei şapte cai am ajuns în curând cel mai mare geambaş din Ţara Românească. De la mine cumpără armăsarii cei focoşi şi iepele arăbeşti, numai buni de călărie, dar şi cai bucovineni, crescuţi la munte, buni de povară, preferaţi de Vodă să-i înhame la căruţele cu hrană, arme, tunuri şi bombarde. Am adus şi prăsesc într-o herghelie caii cei nobili de le Lipiza, cei pe care cavalerii din Austria şi Francia îi numesc lipiţani. Numai acu două săptămâni Măria Sa Vodă mi-a cerut să-i vând două sute de cai de luptă. I-am trimis patru sute, restul din partea mea. Acesta mi-s. Acum vei înţelege că îmi pot plăti cinstit ucenicia. De te învoieşti să-mi fii meşter să batem palma.

– Încântat de cunoştinţă, jupâne şi iată mâna mea! Şi acum se cuvine să-ţi spui cu cine vrei să te însoţeşti. Nici eu nu mai ştiu numele pe care l-a rostit popa, când m-a băgat în cristelniţă la sfântul botez, dar ca monarh la mânăstirea Comana mi se spune Sofronie.

Văz, după cum ţi s-a lungit faţa, că te minunezi foarte de faptul că un călugăr este îmbrăcat în straie de oştean cu pistoalele la brâu şi sabia prinsă la cingătoare. Şi, fiind un bun creştin, de teamă să nu păţeşti oarece scrânteală la falcă, am să-ţi dezvălui cum s-a întâmplat.

Acum două seri, pornind de la sfânta mănăstire de care-ţi vorbii, cu o solie către Vodă, un smintit de călugăr, ce jinduieşte la scaunul stareţului, mă ajunse în mijlocul codrului şi mă rugă, cu puşcociul între sprâncenele mele să-i dau înscrisul către Vodă. Din cauză că n-a vrut să mă creadă că n-am nici un înscris, îmi luă toate bulendrele şi mă lăsă în mijlocul codrului ca la sfântul botez.

– Şi ţi-o luat înscrisul?

– Nu, că solia era vorbită.

– Şi nu te-a „rugat” să i-o spui şi lui?

– O, ba da. Ba chiar m-a ameninţat că mă face mai greu de cap cu un plumb.

– Şi?

– Şi i-am zis-o. Numai că am schimbat-o. Procletul s-a şi grăbit s-o vândă pe-o pungă şi un scaun de stareţ.

– Şi-l lăsai?

– Ba chiar am şi asistat la vânzare.

– Domnia ta, de faţă cu hainul?!

– Nu chiar în odaia cu pricina, da în cea de alături, care are „urechi”.

– Şi?

– Şi mă lua-i după fiul paşei…

– Al paşei?!

– Pe el îl trimese-se tat-su…

– Paşa însuşi?! Şi unde se întâmplă întâlnirea asta?

– Aici, în hanul aista. Într-o odaie de deasupra.

– Şi?

– Şi când am aflat cine duce cea de a doua solie…

– Erau două?!

– Exact. Ziceam că după ce-am aflat cine şi unde o duce, l-am încredinţat pe sol unui băiat de ispravă, ce trebuia să-l împiedice cu orice chip să ajungă mai devreme de trei zile la cetatela Giurgiuşi, pot pune rămăşag că, după cum îl cunosc pe năzdrăvan, cu siguranţă nu o să ajungă.

– Şi prima solie?

– Pe prima trebuia s-o ducă chiar fiul paşei, dar săracu’ a suferit mari stricăciuni.

– L-ai străpuns?

– A, nu! Un biet călugăr nu se cade să înjunghie un om, chiar de-i păgân.

– Şi i-ai dat drumu’?

– Nici asta nu se cădea, dar ce-a păţit bietul de el ai văzut şi domnia ta aseară, când sparse cu capul o masă de stejar.

– Ăla era fiul paşii?!

– Îhî!

– Puteam să jur că e creştin de-al nostru. Şi atunci cel de al doilea sol cine-i? Jupân Alior?

– El. Numai că-l cheamă Ali şi-i iscoadă a păgânilor.

– Atunci ce mai stăm? Hai să dăm fuga după el!

– Stai liniştit, prietene. Prietenul acesta al meu îl va face cu siguranţă să întârzie cu solia, tocmai atât cât e nevoie.

– Da, dacă îl sminteşte păgânul pe prietenul cela al domniei tale?

– Pe cine? Pe Herşeală!? Niciodată! De mers, om merge şi noi, dar mai întâi am de gătat oarece treburi în acest cinstit han, să dăm gata împreună cea butelcă pe care am poruncit-o şi apoi m-oi duce.

– Vom merge, dacă cuvioşia voastră nu are nimic împotrivă. Dar ce afacere ai de împlinit?

– Vezi, domnia ta, treaba ce am a înfăptui nu este pentru urechile târgoveţilor. Este vorba de interesul Domnului şi al ţării. Dar cuvântul cinstitului meu oaspete ar fi de ajuns pentru a începe să vorbim despre astea.

– Ai cuvântul lui Şapte-cai. Şi să ţină minte cucernicia voastră, că acest cuvânt n-a fost strâmbat niciodată. Iar interesul ţării…

– Prea bine, jupâne. Atunci vei afla pentru ce lucrare am nevoie de câteva braţe tari şi inimi curajoase şi apoi te-oi întreba dacă vrei să mi te alături.

– Cucernicia ta poate să se bazeze pe braţul şi inima mea, chiar şi fără a şti care-i pricina.

– Ei, să nu ne grăbim chiar aşa tare. Eu zic că, înainte de a începe istoria, se face a onora aceste bucate şi a închina câteva butelci din ăst vin pentru reuşita lucrării ce avem a înfăptui.

În timp ce primii cârnăciori trosneau între măselele celor doi meseni, în sală îşi face apariţia, cu ochii roşii şi ieşiţi din găvanele lor, tânărul boier Ioniţă.

– Măiculiţă, cucernice părinte, simt că-mi crapă ţeasta.

– Vino încoace, voinice Ioniţă, vino să bei cu noi o bărdacă de vin din aista şi ţi-o luă durerea cu mâna.

– A, nu! Asta nu! Aseară, de câte ori mă sculam de la masă să plec acasă, venea, ori Cucavel, ori mă-sa cu altă bărdacă şi uite în ce hal am ajuns!

– Să nu fie supărată domnia ta pe hangiţă, că n-a făcut decât să îndeplinească o poruncă.

– Poruncă!? A cui poruncă?

– A mea.

– Părinte, dar asta…

– Stai jos şi ascultă şi apoi m-oi certa! Dar înainte bea bărdaca asta de vin. Nu, nu zice ba. Domnia ta eşti încă tânăr şi probabil că n-a auzit vorba ceea românească „cui pe cui se scoate”.

– Ba am auzit, da cui-i de fier şi-i tare şi de-l împinge alt cui, iese.

– Şi vinul cu care te-ai cinstit aseară era slab?

– Ba tare, dar…

– În ulcica asta este un vin şi mai tare şi, dacă-l bei va scoate ponoasele celui vechi. Hai, bea! Şi îndată va veni hangiţa cu cea ciorbă de potroace care te-o dezbăta de tot.

Nu fu nevoie de nici o rugăminte pentru ca tânărul nostru prieten să înceapă a goli cu lingura de lemn cea strachină de ciorbă, acră, sărată şi ardeiată şi nici să ajute pe vrednicii săi conmeseni să isprăvească demâncările, pe care, cu hărnicie, le tot căra la masa lor hangiţa. Şi, când văzu Sofronie că foamea tânărului Ioniţă şi a jupânului Şapte-cai începe să dea semne de ostoire, luă din nou cuvântul.

– Domnia ta, domnişorule Ioniţă, datorită faptului că ceea ce-ţi voi spune va interesa şi pe acest cinstit jupân, se cuvine să cunoşti cu cine ai stat la această masă.

– Cuvioşia ta, aşa cum mânuirea spadei am învăţat-o de la cucernicia ta, tot aşa călăria am deprins-o de la jupânul Şapte-cai. Da, ia zi-mi ce mai face Dumitru, jupâne?

– Bine, mulţumesc de întrebare. Crez ce facem şi noi aici, face şi el în grajdul cinstitului han în care ne aflăm.

– E cumva argatul domniei tale? se interesă Sofronie.

– Nu, părinte, e cel mai bun prieten al meu.

– Şi atunci de ce-l lăsai să te aştepte în grajd?

– Doar nu era să intru cu calul în cuhnie!

– Atunci, se dumiri Sofronie, între ceea ce facem noi şi prietenul domniei tale, jupâne, este o oarece diferenţă. Noi golim, în plus şi o butelcă de vin, pe când…

– Ba să ierte cucernicia ta, da, când venii, am poruncit şi pentru aist prieten al meu o ciutură de vin din cel negru, că numai aista-i e pe plac.

– Calului?!

– Nu te mira prea tare, părinte, îl îndemnă Ioniţă, că ce vei mai face când o-i vedea arătarea?

– Care arătare, domnia ta? se burzului jupânul.

– Ia animalului cel ce-l botezaşi matale cal.

– Chiar cal îi. De fapt e iapă.

– Şi o cheamă Dumitru?! se miră Sofronie.

– Lasă, jupâne, că l-om tocmi pe părinte ca jude să spună dânsul ce-i.

– Om face şi isprava aiasta, pune Sofronie punct discuţiei despre Dumitru, dar mai întâi să vă spui de ce am poruncit să fie ţinut boier Ioniţă pe loc, cu orice chip, până la întoarcerea mea.

Ţii mine, domnia ta, că ieri, înainte de amiezi, ne-am întâlnit în palatul lui Vodă?

– Ţin mine părinte. Nici chiar aşa nu-mi luă minţile cel vin beut asară.

– Ei bine, oastea domnului se îndreaptă de-acum spre trecătoarea Branului.

– Nu se poate! izbucniră într-un glas cei doi.

– Ba se poate. Pe tine, boier Ioniţă, nu te luă Vodă în oastea lui, că eşti prea crud. Pe mine mă respinse, că sunt prea copt, cu toate că şi Domnia Sa, Vodă, tot de la mine a deprins măiestrie mânuirii spadei. Dar eu am un plan. De vă învoiţi cu mine, am de gând să i-o iau înainte şi să cad în spatele oştilor lui Sechil Moş-craiul[2].

– Ale lui Moise Secuiul?! se miră boier Ioniţă. Da principele Ardealului a luptat cu secuii săi alături de Mihai!

– Asta adevăr e, doar că, după, cu ajutorul oştii otomane, a intrat în Ardeal, a alungat oastea imperială şi s-a făcut principe. Până aici nimic nu ne supără, dar procletul se gândi să pogoare aici, în ţară, asupra lui Şerban Vodă, cu gând rău în inima lui. Iscoadele lui Vodă au prins de veste că Sechil Moş-craiul a strâns oaste multă să vină asupra Ţării româneşti să curgă mult sânge şi să dobândească craiul slavă şi cinste.

– Mă miră foarte că Vodă n-a încercat să-l smintească din gând viclean, cum îl ştie tot norodul iubitor de pace.

– Ba încercă. Vodă făcuse sfat cu boierii lui de-i trimise daruri scumpe şi –l poftea să lase gândul rău şi să aibă amândoi frăţie şi prieteşug.

– Şi Moise Secuiul a refuzat prieteşugul lui Vodă?!

– L-a! Ba în drum a prădat şi cetatea Mediaşului. Atunci Vodă a poruncit în mare taină, pe la toate mânăstirile, unde se antrenează oştenii săi, să se purceadă spre munţi, să nu-l lase pe proclet să intre în ţară să verse aici sânge.

– Şi cine formează oastea craiului secui? întreabă jupânul Şapte-cai.

– Secuii, ungurii, dar mai ales păgânii, care l-au ajutat să dobândească scaunul principatului.

– Îs mulţi?

– Foarte. Ostaşii noştri sunt însă mai buni şi luptă să-şi apere ţara, mamele muierile şi plozii. Însă sigur vor muri mulţi covârşiţi de număr mare. Tocmai de aceea m-am gândit să le facem lucrarea mai uşoară şi să-i apărăm spatele.

– Şi la ce te-ai gândit, părinte?

– Iată care este planul meu: Şi Sofronie, coborând şi mai tare glasul, cu toate că în odaia de lângă cuhnie n-avea cine să-i audă. Din pricina asta nici noi nu am aflat ce-a glăsuit cuviosul. Însă de i-om urma îndeaproape pe cei trei, în zilele următoare cu siguranţă că vom afla.

*

*          *

Pe la al zecelea ceas al dimineţii, în cârciuma lui Kir Panaiotis mijeau ochii, cam cârpiţi, din pricina trudei de azi noapte, mai vechii noştri prieteni Ghelase, zis Praştie şi Tudor, zis Stânjen.

Avuseseră dreptate când îşi făcură socoteala că nu vor termina seara nici cu burta goală, dar nici cu punga plină. Cum nici unul dintre domniile lor nu era mai cuprins şi cum nădejdea angajării în oastea domnului se risipise dintr-o pricină atât de… mică, după ce plătiră masa şi găzduirea de peste noapte, în pungi le mai sunau doar vreo doi gologani de căciulă.

– Frate Ghelase, cuvântă lunganul, şezând în vârful patului cu picioarele adunate sub şezut, cred că e cazul să purcedem spre târgul Bârladului, la casele noastre, căci a început a ne şuiera vântul prin pungi.

– Dar şi pentru deala aiasta avem nevoie de oarece gologani, pentru mâncare şi găzduire. Cu ce avem amu în pungi nu ne ajunge nici până la primul han.

– Poate găsim oarece de lucru. Zic să purcedem prin târg şi găsim noi ceva.

Aşa se făcu că la vreun ceas după acestea, cei doi prieteni se preumblau pe malul Dâmboviţei, căscând gurile şi cătând vreo faţă cunoscută, sau oarece prilej de a câştiga cinstit câţiva gologani. Şi tot astfel se întâmplă că, ieşind pe poarta hanului vădanei dela Mirăslău Sofronieîmpreună cu ortacii săi să dea nas în nas cu ciudata pereche de buzoieni. În primul moment toţi rămaseră cu gurile căscate. Doar pricinile erau altele. Focşenenii minunându-se de ciudata dihanie călărită de jupân Şapte-cai, iar ceilalţi de năstruşnica împerechere. În al doilea moment se iscă un hohot de râs atât de răsunător, încât pricinui oarece crăpături în zidurile caselor, căderea străchinilor din rafturi şi crăparea ulcelelor, spre spaima românilor din mahala. În al treilea moment în mâini le apărură sabia,la Ioniţă, pistolul la Şapte-cai, paloşulla Tudorşi praştiala Ghelaseşi nici nu vrem să ne gândim la cum s-ar fi gătat cel de al patrulea moment, dacă nu intervenea cuvioşia sa:

– Jupâne Şapte-cai, domnişorule Ioniţa, acum avem a îndeplini oarece memuriet ce nu-i al nostru, ci al ţearii. Şi de doriţi să vă încercaţi puterile cu aceşti voinici, aici de faţă, faceţi înţelegere asupra locului şi vremii pentru întâlnirea cavalerească. Ce ziceţi, acceptaţi?

– Acceptăm, dacă şi domniile lor cad la învoială, răspunde jupânul.

Apoi părintele se adresă celor doi buzoieni:

– Dacă şi domniile voastre sunt gate să se lupte şi văzând după îmbrăcările voastre ce le purtaţi că nu sunteţi din târgul Bucureştiului, vă propun să intraţi la hanul aista şi-i spuneţi hangiţei că sunteţi oaspeţii lui Sofronie. Veţi primi demâncare, băutură şi câte un pat, iar mâine vă veţi arăta priceperea în mânuirea sculelor ce le văd în mâinile voastre.

Primind încuviinţarea tuturor, cei trei prieteni porniră în galop spre poarta de miazănoapte a cetăţii.

Nici nu trebuiră să meargă prea departe, căci se mai vedeau încă în urmă zidurile cetăţii, când l-au găsit pe jupân Alior plin de praf şi de sânge. Îl urcară în faţa lui Şapte-cai pe greabănul lui Dumitru şi se întoarseră la han, dându-i din nou de lucru felcerului Costache Lungu. După ce se văzu cu cheia de la odaia unde îşi petreceau convalescenţa cei doi soli, în adâncul buzunarului, coborî şi el în sala hanului. Pentru că până mâine, când vitejii se prinseseră să se întreacă, mai era vreme multă, hotărî să le petreacă golind câteva străchini şi bărdace spre îndestulare stomacului şi bucuria sufletului tuturor.

 

II. SÂMBĂTĂ

5. SOLUL PAŞII

Galopul cailor ridica colbul uliţelor, acoperind, ca norii de furtună, luna mare, rotundă şi pătată a serii. Târgoveţii întârziaţi se trăgeau în lături, scuipând în sân, făcând cruci mari, sau deşertând câte o desagă de sudălmi cu privire la sfinţi părinţi şi rudele lor, încât Sofronie, care chiar dacă nu era ceea ce se numeşte în ziua de azi un teolog, avea, prin natura vieţii monahale, suficiente cunoştinţe, se descurca destule anevoie pentru a le urmări genealogia în savantele înjurături.

Când ajunseră în apropierea cârciumii amintite, cei doi îşi struniră caii şi se sfătuiră scurt:

– Eu zic, preacuvioase, să-l aşteptăm la răscruce şi apoi mă laşi pe mine să-i sferetisesc pergamentele ce le poartă.

– Ba, Cinstite Herşeală! Iar te îndeamnă ăl necurat spre păcatul hoţiei.

– Dar, preacuvioase…

– Ştiu, Herşeală. Judeci pe semne că e pentru o faptă bună. Dar dacă se lipesc degetele domniei tale şi de punga păgânului?

– Abia atunci nu va şti de ce-i lipsesc înscrisurile şi că îi vor fi cunoscute lui Vodă.

– Nu realizăm prea mare scofală în felul ăsta. Paşa-i va scrie alte misive, iar noi nu vom mai afla cum, când şi prin cine le va trimite. Nu vom şti nici cui trebuie să le dea jupân Alior şi ce alte iscoade mai are turcul în ţară. Iată cum vom proceda

Şi, cu toate că la ora aceea, n-avea cine să-i audă, iar pe uliţă nu mai trece nici un câine, părintele coborî glasul şi, aplecându-se spre urechea roşcovanului, îi explică ceva preţ de oarece vreme. Apoi, sări din şa, aruncă dârlogii în mâinile lui Herşeală, care se trase în umbra deasă a unui liliac şi intră, clătinându-se amarnic pe uşa hanului „La popasul românului”, cam îngustă pentru dimensiunile sfinţiei sale.  Ochii, printre genele lăsate, o masă, chiar lângă uşa din spatele tejghelei, peste care se prăvăli cu atâta încrâncenare încât, doar treaba gospodărească a tâmplarului şi stejarul tare din codrii Vlăsiei făcură să ţină amintita mobilă în picioare.

– E turtă – îşi dădu cu părerea un muşteriu.

– Turlac, ce mai! – preţui altul.

– Pun rămăşag pe o ulcică de puterea ursului, ca de la partea muierească i se trage – prepui al treilea.

– Jupâne Alior – strigă al patrulea, unul deşirat – cu mustăţile galbene, în care se putea ceti toate bucatele şi vinurile ce trecuseră pe sub nasul cinstitei sale feţe în ziua aceea, precum ceteşte părintele Lazarie despre minunatele isprăvi ale sfinţilor din Evangheliarul mânăstirii Comana. Jupâne Alior, fii milostiv cu creştinul aista că, după cum arată pare a avea un mare necaz în inimă şi mare osteneală în mădulare. Mult pare să fi trudit cu oarece ulcică – măsură vicleană, ce oboseşte braţul şi îmbată mintea. Dă-i, rogu-te, o cană de puterea ursului să-l mai dezbătăm oleacă, poate nu zice şi nouă ce supărare mare trebuie să-i înece, iar noi ca buni creştini l-om ajuta s-o ostoiască.

Se pare că jupânul Alior cunoaşte bine măsura muşteriului celui deşirat, că aduce o butelcă de vin negru, ca smoala din cazanele în care Ucigă-l-Toaca îi fierbe pe cei păcătoşii şi care parcă clocotea ca şi aceasta când era turnată în cana de lut. De cum se umplea ulcica se şi acoperea cu broboane de abureală, ceea ce dovedea că nu se scumpise deloc jupânul, când plătise meseriaşilor care-i săpaseră pivniţa pentru budane. Veni apoi în fugă o slugă cu un castron cu cârnaţi din ciuşcă bulgărească, amestecată cu oarece carne de batal şi pisătură de piper. Acest mezelic turnă flăcări în gâtlejul părintelui, încât prima cană se vărsă direct în stomac. Şi dacă a treia cană abia reuşi să mai domolească arsura, cea de a şaptea îi tămădui, precum fiertura de buruieni a părintelui Timoteiu, de la mânăstirea Comana, repară toate relele trupeşti.

Şi dacă nouă ne luă ceva vreme să povestim cum a fost folosit conţinutul butelcii, preacuviosului îi fu de-ajuns doar jumătate pentru a privi cu tristeţe în fundul acesteia.

„Un loc de ţinut minte” – gândi părintele, înainte de începe a zbiera un cântec atât de deşucheat, că făcu să roşească şi obrazul unui sacagiu, care câştigase o întrecere cinstită de înjurături în urmă cu câteva săptămâni.

Văzând asemenea minune, muşteriul cel deşirat se ridică în picioare, descoperindu-se, ca la trecerea icoanei Fecioarei, sau a alaiului lui Vodă, şi se duse la masa părintelui:

– Preacinstite, permite nevrednicului Şapte–Cai, să-ţi fie ucenic. Mai permite, rogu-te să primeşti să-i plătesc ucenicia, cerând acestui harnic cârciumar să mai aducă o butelcă de puterea ursului, căci, după cum cuget eu, domnia ta are mare nevoie de un vin priceput să scoată necazul din suflet.

– O butelcă?! Se miră prelung părintele. Partea mea. Şi asta doar pentru început. Ce-i ajunge lui Sofronie o butelcă?! Cât despre cele socoteli, să n-aibă griji domnia voastră, că am punga plină.

– Trebuie că-i frumoasă…

– Tare!

– Şi nurlie…

– Foarte!

– Drăgăstoasă…

– Foc!

– Şi-atunci care-i daravela!?

– Iubeşte pe altul. Un târgoveţ sclivisit şi prăpădit, că-l culci c-o cană între picioarele mesei.

– Întunecat e sufletul muierii…

– Ca bezna iadului. Jupâne, adu mai degrabă cea butelcă să sting focul aista.

Abia ajunsese cârciumarul cu bărdaca la masa celor doi, că uşa se deschise şi intră mai vechea noastră cunoştinţă, fiul paşii. Acesta se îndreptă direct spre Alior şi cu fereală-i arătă sigiliul inelului din deget. Sofronie, care părea ocupat doar de conţinutul bărdacei, observă cum cei doi se furişară în spatele uşii lângă care se aşezase. Cu toate că vorbeau în şoaptă şi în limba păgânească, datorită pereţilor subţiri şi priceperii cuvioşiei sale în meşteşugul tragerii cu urechea, părintele reuşi să prindă câteva cuvinte, din indicaţiile date de mesager: „…Brăila”… „inelul”… „Vidin”…

Trebuia găsită o soluţie grabnică. Doi soli, două destinaţii. Care o fi mai preţioasă? Nu avea timp să cugete gospodăreşte, deoarece fiul Paşii se şi îndreptă grăbit spre ieşire, aşa că lăsă instinctul să hotărască în locul său. Piciorul lui Sofronie, care ne amintim era cam cât o prăjină, părăsi locul de sub masă şi ajunse între cizmele turcului. Graba păgânului în îndeplinirea ordinului primit de la tătâne său, a făcut ca acesta să se desprindă de la duşumea, să descrie o traiectorie oablă, ca cea al unui bolovan aruncat dintr-o bombardă sau o catapultă şi să se prăvălească cu capul într-o masă la cinci picioare mai încolo.

Nici capul turcului nu a fost moale, deoarece tăblia i se despică în două, dar nici stejarul românesc nu se lăsă mai prejos, căci de sub borurile pălăriei cu surguci începu să se scurgă o şuvoi gros de sânge ce era repede absorbit de rumeguşul care acoperea podeaua cârciumii.

Arătând o mare întristare, părintele începu a se văicări şi a se căi cu atâta sârg, încât ar fi înduioşat şi o grindă:

– Măiculiţă! Ce făcuşi Sofronie cu cracii ăştia ai tăi, că nu-ţi mai încap nicăieri. Nenorocişi bietul creştin. Jupâne ţine doi galbeni pentru vin şi stricăciunile pricinuite din vina mea. Pe boier îl voi duce degrabă la cel mai bun vraci, să-i astupe spărtura, să nu iasă cumva prin gaura ceea creierii domniei sale. Am afară un cal şi voi ajunge degrabă la jupân Teodosie, doftorul cetăţii care-i în stare să repare orice vătămare de mădular. Şi până să apuce muşterii să se dumirească, călugărul îl înşfăcă pe rănit, îl săltă pe umăr şi se avântă în noaptea de afară.

– Rămâi pe loc şi întârzie-l prin orice mijloace pe cârciumar să plece spre Vidin. Când n-oi mai putea, urmează-l, dar fără să te dai văzut. Descurcă-te cum te duce capul dar să nu ajungă în trei zile la cetatea Giurgiului sau, cel puţin până a nu ne revedea.

Şi, fără să mai aştepte asigurări, ştiind că are în cine să se încreadă, Sofronie încălecă, cu turcul prăvălit în faţa şeii şi porni în galop spre hanul în care-şi avea „cartierul general”.

În urma lor, un alt călăreţ, se strecură, mare minune, fără zgomot de parcă ar fi avut labe de pisică, merse până la colţul uliţei ferit prin umbra gardurilor. Acolo fluieră într-un anume fel şi din întuneric îşi făcu apariţia un cal probabil, căci din cauza întunericului noi nu l-am putut desluşi, încălecă şi-i luă urma părintelui.

 

*

*          *

Să permită acum răbdătorul nostru cititor să-i părăsim pe cuviosul Sofronie, fiul Paşii şi neştiutul lor urmăritor şi să ne îndreptăm atenţia asupra lui Herşeală, pe care-l lăsasem în umbra liliacului de peste drum de cârciuma turcului, pentru a-i putea aprecia hărnicia în îndeplinirea ordinelor primite.

Abia se pierdu în noapte tropăitul Frosei, că roşcovanul nostru prieten îşi şi făcuse un plan. Descălecă, legă armăsarul de un gard ceva mai încolo şi se furişă spre cârciumă. Ajuns sub geamuri, auzi cum jupânul îşi îndemna clienţii să se grăbească, deoarece budana cu puterea ursului începuse să sune a gol şi trebuia să fie până în ziuă la Ostrov să aducă alt transport spre desfătarea muşteriilor săi. La asemenea argument serios, târgoveţii se grăbiră a goli ultimele ulcele, să plătească şi să se împrăştie care pe la casele lor.

În podul grajdului, în fânul frumos mirositor, aşteptă Herşeală să plece şi ultimul chefliu cu calul său, pentru a se încredinţa că iapa cea roaibă şi nărăvaşă, care sforăia şi bătea nervoasă din copite este a jupânului Alior şi că, dacă şi aceasta va ieşi de acolo, grajdul va rămâne cu desăvârşire gol.

O slugă grasă şi leneşă, cu ochii cam aplecaţi şi faţa prea smeadă pentru un valah, moţăia într-o iesle. Nici o problemă pentru prietenul nostru să-o facă să treacă din moţăit în somn profund. Alese pentru lucrarea aceasta o coadă ruptă de furcă, ce se nimerise prin apropiere, şi cu paşi de nevăstuică se strecură lângă rândaş. Acesta avea o poziţie nu tocmai propice proiectului, deoarece stătea cu capul înfundat în fânul moale, ceea ce ar fi putut opri sau măcar atenua din tăria loviturii. Tocmai când chibzuia cum să se aşeze pentru a obţine rezultatul dorit, din cârciumă se auzi voce jupânului Alior:

– Mehmet, puturosule, pregătită-i iapa?

Chemarea stăpânului îl trezi oleacă, se ridică în fund şi-i răspunse:

– Gata, stăpâne!

Enunţului acestei scurte propoziţii îi puse punct Herşeală cu scula mai sus pomenită. După ce se convinse de temeinicia lucrării, roşcovanul luă iapa de dârlogi şi se strecură în drum şi de acolo, la trei uliţe mai la deal, unde o legă în grajdul unui han pe care-l ochise din vreme.

Înapoiat la cârciumă, îl auzi pe jupân tânguindu-se şi certându-şi amarnic sluga, pe care încerca în zadar s-o trezească. Se strecură lângă armăsarul său, îi băgă o pietricică sub potcoavă şi aşteptă evoluţia evenimentelor.

Abia peste un ceas reuşi cârciumarul să-şi trezească sluga şi s-o îndrume spre un geambaş de la marginea mahalalei pentru a-i târgui un cal. Dar, cum Herşeală cunoştea deja aplecarea lui Mehmet spre visare, şi cum îi cunoştea şi locul, dintre cele două urechi cam clăpăuge, unde, dintr-o singură lovitură, i se putea declanşa starea mai sus menţionată, a fost doar o joacă să-l facă pe şalvaragiu să viseze frumoase cadâne, dansând, cam despuiate, din buric, cu ochii strălucind ademenitor deasupra feregelelor.

După încă un ceas de aşteptare, când primii cocoşi începuseră deja să-şi dreagă glasurile în vederea cântatului de dimineaţă, jupân Alior ieşi în uliţă, îndreptându-se, probabil, spre acelaşi geambaş. Atunci apăru şi Herşeală, călare pe mândrul său armăsar. Cum din cauza hainelor cele noi şi a luminii puţine putea fi luat drept un tânăr neguţător, sau chiar vreun june căftănit, abia sosit de la drum lung, acesta i se adresă jupânului, lungind vorbele, imitând graiul molcom al transilvănenilor.

– Bună dimineaţa, jupâne! Salută ştrengarul, fluturându-şi pălăria. Cu siguranţă că domnia ta eşti jupân Alior, de care-mi vorbiră neguţătorii din cetatea Sibiului, la care se găseşte la orice oră o strachină de mâncare gustoasă, o cană de puterea ursului şi un pat cu aşternuturi curate pentru odihna ostenitelor mădulare.

– Bună să-ţi fie inima, coconule. Într-adevăr eu sunt Alior de care vorbeai, cârciumar harnic şi certat cu apa, când e vorba de băutură, dar astăzi călcă domnia ta cu stângul. Tocmai plecam spre Ostrov să împrospătez provizia de vin.

– Pe jos!? Se miră naiv Herşeakă.

– Ba, cinstite, pe jos mergeam la un geambaş din vecini să cumpăr un cal.

– Dar ce fel de cârciumar ăi fi, jupâne, dacă-ţi lipseşte acest animal, atât de trebuincios pe lângă orice casă, dar mite pe lângă o cârciumă.

– Cal am avut până aseară, dar era bătrân sărmanul şi-l dădui unui nevoiaş de pomană.

„Bine întors – gândi Herşeală – dacă zicea că i s-a furat, făcea rea reclamă locantei, dacă zicea că i s-a îmbolnăvit, nimeni nu mai îşi lăsa calul în grajdul cu pricina. E isteţ turcul, dar nici eu nu-s de aruncat.”

– Atunci jupâne, nu ştie domnia ta prin prejmă alt han curat unde să-mi ostoiesc foamea şi setea şi să-mi hodinesc cele mădulare? 

„Târgoveţul aista pare a fi tânăr şi fără multă umblătură prin lume. Ia să vedem, jupâne Alior, dacă poţi să-i cumperi armăsarul la un preţ bun?” – cugetă cârciumarul.

– Preacinstite, prin apropiere nu cunosc nici un han la care să o îndrum, cu inima liniştită pe domnia voastră. La jupân Mitrache, chiar aici, după colul uliţei, vinul este jumătate apă, iar cealaltă jumătate, oţet. Cât despre aşternuturile din odăi…, n-au mai fost schimbate…, ia să vedem, păi cam dela Floriilede anul trecut. La cârciuma Varvarei, cei al ei, i-al ei! Aşternuturile le-a schimbat chiar luna trecută, dar cum îi inimă milostivă, de muiere, ştii mătăluţă, a prăsit pe lângă han vreo douăzeci de pisici, iar astea au adunat toţi puricii din mahala. Acolo am trimis anul trecut un muşteriu gras, fiindu-mi teamă să nu-l lovească damblaua în hanul meu. După trei zile a venit să-mi mulţumească că l-am făcut sănătos. Supseseră puricii din el până-l făcură mlădiu ca trestia. Ar mai fi şi hanul lui Baboie. Acolo nu-s nici purici, vinu-i vin şi aşternuturile sunt floare. Dar, vezi domnia ta, acolo baiu-i hangiţa. Să ierte cinstitele voastre urechi vorbele astea, dar trebuie să-ţi spun că jupâneasa Marghioliţa, muierea lui Baboie, e cam rea de muscă. Să nu-şi închipuie domnia ta c-o fi vreo babă ştirbă şi slabă. Nuuu! E tânără, are un piept încăpător şi nu cunosc bărbat să nu fie ispitit să-şi cumpere, chiar şi cu o sută de galbeni, fericirea de a-şi culca capul între sânii ca două pepenoaice. Şi dindărătul… Dindărătul este însuşi ispita gheenei. Nu-i nici prea mic, dar nici prea mare. Şi ce rotunjime…, şi ce tărie… Precum mărul cel copt ce te-mbie să-ţi înfigi dinţii în dânsul. De faţă nici nu mă încumet aţi vorbi! Trebuie să fii trubadur, zugrav de icoane, sau dăltuitor de Sfinte Fecioare pentru a găsi simţămintele trebuincioase pentru a o putea descrie. Şi, după ce că-i frumoasă, are şi toţi dracii în sânge! Numai că treaba asta o ştie şi jupân Baboie. Anu’ trecut, în vară, de Sfânta Mărie Mică, trimesei acolo un muşteriu, ce picase după ce toate locurile de la mine se ocupaseră. Muierea, de cum îl văzu că-i tânăr şi vârtos, aşa cam ca cinstita dumitale faţă, începu a-i face ocheade. A doua zi l-au găsit pe bietul creştin nişte români şi l-au adus la mine. Trei luni a trudit doftorul Mitrea să-i peticească pielea şi să-i dreagă spărturile din ciolane. Mi-a povestit apoi omul că abia îşi scosese nădragii să se bage în rufe, că jupâneasa îi deschise uşa odăii şi începu a arunca, încă din prag, cele boarfe de pe dânsa. N-apucă însă să termine această lucrare, că năvăli în încăpere hangiul cu două slugi şi-l aranjară după cum îţi zisei şi-i mai şi luară punga, calul, cu şa cu tot, drept despăgubire. Nu, nici aici nu te pot lăsa să te duci. Da, ştii ce? Am să te găzduiesc la mine. Cât doreşte preacinstitul oaspete să rămână în târgul Bucureştiului?

– Păi, cred că poimâine din zori, voiesc să purced înapoi spre cetatea Braşovului.

– Poftim înăuntru şi-om discuta, cu o ulcică în faţă, de cele afaceri.

După ce-i întinse singur în faţă câteva blide cu mâncare şi îi aduse şi o oală cu vin, jupân Alior, care ardea de nerăbdare să plece pentru îndeplinirea poruncii, îl întrebă:

– Să ierte, domnia ta, dar m-ai întors din cale când umblam spre un geambaş după un cal. N-ar vrea tânărul meu muşteriu să-mi vândă catârca pe care o călăreşte?

– Ce catârcă, jupâne!? Ori n-ai văzut prea bine din cauza luminii puţine, ori nu te prea pricepi la animale. Află matale că armăsarul meu este cel mai bun urmaş al Sabinei – iapa arăbească a grofului Szilaghi şi al armăsarului Vasile al vel comisului Costache din Moldova, care l-a cumpărat şi l-a adus tocmai din ţara frâncilor. Amândoi au participat la concursurile cavalereşti dela Târgovişte, de anul trecut şi amândoi au câştigat întrecerile la care au participat. Ţin la el ca la fratele meu dar, pentru că te-ai arătat milostiv şi nu m-ai lăsat în uliţă, sun gata să ţi-l vând, că te văd creştin cu inimă blândă şi ştiu că-l vei îngriji cum se cuvine.

– Îţi promit, domnia ta, să am grijă mare de le. Ce zici de doi galbeni?

– Douăzeci!

– Eşti nebun!?

– Nu, jupâne,  dar  ăsta-i  preţul. Aşa  armăsar  nu  găseşti  pe toate uliţele Bucureştiului. Ş-apoi, dacă-l vrei, bine, dacă nu, nu-i nici o supărare.

– Cinci galbeni. Asta pentru că mă grăbesc.

– Douăzeci fac doar gleznele subţiri, care te duc cu gândul la cele de căprioară sau de jupâniţă, dar pentru matale îl las cu douăzeci totul.

– Fie opt!

– Douăzeci. Nici un aspru mai puţin. Ai văzut undeva matale un armăsar cu gât aşa prelung, dar puternic, greabăn aşa rotund şi crupă aşa vârtoasă, ca un fund de jupâniţă?

– M-ai convins! Ţine zece galbeni şi să batem palma.

– Douăzeci. Numai coama asta, ca o cosiţă de codană, face toţi banii. Spune şi mata, jupâne, ce armăsar mai are piele aşa de netedă şi păr aşa de mătăsos?

– Îţi dau doisprezece galbeni şi bem aldămaşul. Cu banii ăştia în zori aş cumpăra o herghelie, dar acum mă grăbesc.

– Crez că o să ţi-l dau cu optsprezece. Asta pentru că te văd om bun şi sunt sigur că-l vei îngriji, aşa cum l-am îngrijit şi eu şi-i vei da numai ovăz şi fân din cel mai bun.

– Paisprezece – e ultimul cuvânt!

– Dar la dinţi te-ai uitat? Nici dinţii jupâniţei Smaranda, fiica boierului Căpuşanu, care-i freacă în fiece zi cu sare, nu-s mai albi şi mai strălucitori.

– Cu şaptesprezece şi-o butelcă de vin ţi-l dau

– Cincisprezece, preacinstite şi m-ai sărăcit – se vaită în gura mare Alior, dar în gând socoate că, dacă îndeplineşte întocmai porunca paşii îi va scoate cu vârf şi îndesat.

– Cu cincisprezece poţi cumpăra matale doar o gloabă care, dacă aleargă o sută de stânjeni, trebuie s-o iei în spate s-o duci matale mai departe. Pe Mişu, armăsarul meu, l-am avut de şase ori câştigător în întrecerile din Braşov şi Alba Iulia, iar în vară a întrecut chiar şi calul principelui cu un bot. Ce dă domnia ta pe armăsarul acesta, vei scoate înzecit prin viteza, puterea, frumuseţea, eleganţa, agerimea, blândeţea, sănătatea, tinereţea, uşurinţa cu care sare peste şanţuri şi garduri sau tufani. L-ai văzut domnia ta cum aleargă? Parcă mângâie pământul. L-ai văzut cum sare peste ostreţe? Parcă-i rândunică-n zbor. L-ai văzut cum galopează?

„Pe Alah! – gândeşte turcul – Asta-i chiar dracul gol”. Iar cu voce tare zice:

– Fie, mă învoiesc cu şaptesprezece galbeni. Pierd mult la această afacere şi târguiala m-a întârziat mult din drum, dar m-a convins domnia ta că armăsarul e bun şi vrednic, aşa că voi câştiga prin iuţeala acestuia timpul ce-am pierdut. Să scuze cinstitul meu muşteriu că nu mai pot zăbovi, dar isprava ce am a săvârşi în podgoria Ostrovului se cere grabnic încheiată. O sfătuiesc pe cinstita dumneavoastră faţă să ceară găzduire, mai jos pe apa Dâmboviţei, la hanul vădanei dela Mirăslău, unde, cu siguranţă, va găsi domnia ta tot ce pofteşte.

După ce-i numără prietenului nostru Herşeală cei optsprezece galbeni, după ce acesta-i controlă ca un adevărat ucenic de cămătar, să n-aibă zimţii piliţi, sau să fie de plumb poleit, îşi urară unul altuia sănătate, călătorie bună şi spor în afaceri. Fiecare apucă în cealaltă parte a uliţei – solul paşei spre drumul Giurgiului, iar roşcovanul spre hanul unde legase iapa ce fusese, până nu de mult proprietatea jupânului Alior.

Fără să se grăbească prea mult, de grija că-l va pierde pe urmăritul său, Herşeală încăleca iapa turcului şi merse întins la acelaşi geambaş, din ziua precedentă, unde o schimbă cu alta, ce fusese a unui negustor grec, care înşela târgoveţii cu marfă din Bizanţ, făcută în manufacturile din Alba. Iapa, ce fusese sură, avea acum o frumoasă culoare brună care, dacă n-ar fi mirosit aşa tare a coajă de nucă verde, ai fi zis c-o dobândise din născare.

Abia după ce termină toate aceste lucrări, tânărul ovrei îşi îndemnă noua iapă în galop spre drumul Giurgiului.

După ce ieşi pe poarta de miazăzi a cetăţii văzu în zare un călăreţ care-şi îndemna în zadar cu pintenii şi cu o nuia, pe care o rupsese dintr-un tufan, armăsarul care şchiopăta amarnic şi care încerca, de necaz, să-şi arunce povara din spinare, lucrare, ce de altfel, s-a şi înfăptuit până la urmă.

Văzându-se slobod, armăsarul o porni şontâc-şontâc, înapoi pe drumul pe care tocmai venise, cu gândul, probabil, la ovăzul cel dulce, din hanul vădanei. Prietenul nostru îşi recuperă animalul, îi scoase cu grijă, pietricica de sub potcoavă şi-l obloji cu oarece buruieni, numai de el ştiute, zdrobite între două pietre.

La un ceas după aceea, din colbul drumului se adună şi jupân Alior, dar, la controlul pe care şi-l făcu, constată că piciorul drept era frânt şi stătea răsucit spre spate, de parcă era al altuia şi că-i lipsea şi punga cu galbeni în care avusese şi înscrisul cu sigiliul paşei.

 

4. UNELTITORII

După plecarea lui Cucavel spre îndeplinirea poruncilor cucernicului, roşcovanul se trezi pentru a doua oară din leşin şi, dând cu ochii de părinte, care stătea aplecat asupra-i, ar fi leşinat din nou dacă nu l-ar fi auzit pe acesta adresându-i-se cu blândeţe.

– Scoală, prietene Herşeală, că se făcu vremea demâncării!

Văzând că nu primeşte răspuns şi că nu i-a dispărut spaima cuibărită în ciolane, părintele începu să-i explice unde se află şi ce gânduri are cu el.

– Dacă preacinstitul Herşeală n-ar avea alte îndatoriri, părintele Sofronie, aici de faţă, ar fi bucuros să-l tocmească slujitor pentru al ajuta într-o lucrare ce are de îndeplinit pentru Vodă şi oastea sa. Nu vreau să-ţi ascund că ceea ce avem de împlinit, nu este uşor, nu este plimbare şi cu multă uşurinţă ne poate lăsa cu vreo vătămătură, sau, Doamne fereşte, şi mai rău. Vezi bine că la asemenea întrebare nu vreau răspuns fără cugetare temeinică. Abia la sfârşitul serii, după ce ne-om cunoaşte mai bine, te voi întreba dacă primeşti slujba au ba. Cât despre simbrie ne-om înţelege noi, căci oameni suntem.

– Şi nu mă dai pe mâna gâdelui? Îndrăzni roşcovanul să deschidă gura pentru întâia oară.

– A gâdelui!? Şi pentru ce pricină?

– Păi, punga…

– Aaa, punga! Dar ce punga este la domnia ta?

– Nu!

– Păi vezi! Dacă este tot la mine, ce motiv ar fi să te dau pe mâna gâdelui!?

– Dar…

– Dar nici n-ai să mai încerci s-o furi, o ştiu prea bine, deoarece, cu siguranţă , cât vei fi în slujba mea, vei avea toate cele trebuincioase. În felul ăsta nu avem nici o pricină de împărţit cu gâdele Bucureştiului.

– Măria ta…

– Stai cuminte, copile! Aşa după cum îţi spusei, nu sunt Vodă, ci fratele Sofronie, care-l slujeşte pe Domnul la sfânta mănăstire Comana. Straiele mele, care te pot gâmbosi, sunt de împrumut, din pricină că fratele econom de la  sfânta mănăstire de care-ţi vorbii, viclenind împotriva lui Vodă şi crezând că duc solie scrisă Măriei Sale, m-a lăsat azi-noapte, lângă schitul ce-l ctitoreşte vornicul Cernica Ştirbeiu, cu dosul gol.

Acum cuviosul Ieronim, c-aşa-l cheamă pe mişelul de care-ţi vorbii, aşteaptă alţi doi asemenea lui, chiar în odaia alăturată. În ăste condiţii, eu ştiu unde se află şi cu voia Domnului şi cu ajutorul tău şi a prietenului Cucavel, voi şti şi ce uneltesc împotriva ţării şi a lui Vodă, putând să le stricăm tertipul.

– Prea cucernice…

– Prea cucernicul este unul îmbrăcat în sutană aspră, se roagă toată ziua şi ajunează negru în Sfântă zi de Vineri, pe când eu… Nu aflaşi vorba ceea, care zice că haina îl face pe om?

– Păi…

– Păi vezi! Azi şi pruncii ştiu că pe om îl face mă-sa şi tat-su. Dar de îmbrăcat îl îmbracă?

– Însă…

– Prin urmare când cântăreşti târgoveţul de-l vezi pe uliţă, poţi şti cât de plină-i punga de la cingătoare? Sau cu ce?

– Nu, dar…

– Nici ce-i în capul domniei sale nu poţi şti.

– Adevărat, însă…

– Şi cum îţi dai seama dacă este boier, neguţător, meşteşugar sau ţăran de la coarnele plugului şi coada vacii?

– După haine, dar…

– Păi vezi? Dacă eu umblu pe uliţe îmbrăcat în caftan cu fireturi, cu mătăsuri, zici că sunt boier? Dar dacă umblu în zale, cu sabia la cingătoare nu-s oştean în ochii târgoveţilor? Şi dacă port mantie largă şi sabie subţire şi port în creştet pălărie cu pana, cât toată gâsca, nu zici că tocmai m-am întors şcolit de la frânci sau de la leşi?

– Asta nu, cuvioase! Că pentru asta ar mai trebui să mai cunoască domnia voastră a călca pe vârful cizmelor şi a flutura braţele ca jupânesele când se preumblă pe uliţe, să le vadă coconii cum îşi mişcă dindărăturile. Ar mai trebui să ştie cuvioşia voastră moda cea nouă de a mătura uliţa cetăţii măritului Vodă cu surgiuciul[1] sau peana pălăriei şi dichisul chisnovat de a o roti prin aer, pentru a te saluta cu un altul, asemănător ţie. Şi, în timp ce vorbea, Herşeală se ridică de pe pat şi imita cu desăvârşiră măiestrie cele zise, încât părintele era pe cale să facă apoplexia de atâta râs. Şi poate că acest nefericit eveniment s-ar fi întâmplat şi rămânea povestirea noastră fără eroul ei principal, dacă nu s-ar fi auzit un chirăit lung şi înduioşător din maţele sărmanului roşcovan şi dacă în acel moment nu ar fi intrat în odaie Cucavel, însoţit de o slugă, cărând în braţe ciubărul cel mare rânduit pentru scăldatul călătorilor şi pe braţe şi pe după gât hainele şi încălţările cele noi.

– Cinstite Herşeală, în ciuda îndemnurilor zgomotoase ce le auzim din maţele domniei tale, vom amâna de-o părere desfătarea stomahurilor noastre cu bunătăţile pe care ni se pregătesc chiar acum în cuhnia coanei Floarea, proprietăreasa hanului în care ne găsim şi mama prietenului nostru Cucavel. Deoarece trupul tău are grabnică nevoie de spălare, voi fi, pentru început medelnicerul domniei tale.

Şi, într-adevăr, nu după multă vreme, roşcovanul, bine spălat şi pieptănat, înveşmântat în hainele cele noi, arăta cu totul altul şi, dacă foamea i-ar fi dat răgaz, ar fi continuat să se admire din toate părţile în oglinda de cositor pe care i-o pusese în faţă hangiţa la sfârşitul acestor lucrări. Dar, tocmai când trecea cu minunatul de la pantalonii de postav albastru, la cizmele negre şi lucitoare în care, dacă ar fi avut, cu siguranţă că ar fi putut să-şi răsucească mustaţa lipsindu-se de oglinda vădanei, un nou zgomot răzbătu din măruntaiele sărmanului băiat. De data asta sunetul semăna mai degrabă cu cel scos de o mâţă în călduri când, pe acoperiş, se dă prinsă de unui cotoi oacheş.

Aceasta aminti tuturor că timpul dejunului trecuse binişor, iar mama Floarea prinse a se căina că masa nu este încă întinsă pentru flămânzii ei muşterii.

Şi dacă acest cusur nu mai putea fi cu nici un chip îndreptat, altul nu s-ar fi putut găsi nici bucatelor ce-au trecut cu repeziciune din blide în stomahurile primitoare şi pricepute în aprecierea celor bunătăţuri, nici vinurilor care, când stingeau focul bucatelor bine ardeiate, când ajutau la lunecarea mai lesnicioasă şi mai grabnică a dumicaţilor. Nici nu se putea altminteri să umble unele după altele cârnaţii cei subţiri de batal, făcuţi de Bogumir, un bulgar, care punea în amestecul umpluturii un sfert carne şi trei sferturi ciuşcă de Vidin; ciorba de gânsac, acrită cu zarzări verzi; crapul, pescuit în Snagov, tras în ţeapa proţapului şi tăvălit în mujdeiul bine frecat cu ulei de măsline, ce se cerea a înota într-un vin alb, sec, adus din părţile Dobrogei; o pulpă de căprioară, rumenită haiduceşte, ce avea nevoie de un vin negru adus chiar din viile mânăstirii Comana; câteva perechi de pârjoale moldoveneşti, atât de iuţi, că dacă nu ar fi fost stinse de-ndată ar fi aprins urechile cinstiţilor meseni şi, la urmă, plăcintele şi cremele cu migdale şi fructe zaharisite, care nu mergeau decât cu un vin dulce şi aromat adus din dealurile Cotnarului.

Şi când toate cele ce le-am înşirat au dispărut până la ultima îmbucătură şi ultima picătură, părintele Sofronie îl chemă pe Cucavel şi pe Herşeală pentru îndeplinirea planurilor cuvioşiei sale.

Părintele, care nu prea avusese parte de somn în noaptea ce-a trecut, din motive pe care deja le cunoaşteţi, fiind cel ce împărţea îndatoririle, îţi rezervă dreptul la două ceasuri de odihnă. Herşeală primi punga cuvioşiei sale şi fu trimis să târguiască, în mare grabă, unele arme şi un catâr, pentru nevoile sale în timpul serviciului ce avea să-l îndeplinească în preajma părintelui. Cucavel fu însărcinat cu mutarea Frosei în alt grajd, pentru a nu da de gol prezenţa stăpânului ei şi cu trezirea cuviosului, când vor sosi mosafirii aşteptaţi de Ieronim.

Şi astfel, după ce toate trebile fură puse la punct, părintele se puse pe sforăit cu atâta râvnă, încât şi cei mai curajoşi târgoveţi de pe o rază de o sută de stânjeni părăsiră locuinţele, implorând cerul să nu-i năpăstuiască cu vre-un nou cutremur.

În zadar încercă hangiţa felurite metode aflate de la babele din mahala. Nici cu fluieratul, nici cu depărtarea picioarelor, nu reuşi cu nimic. Noroc că şi-a amintit de spusele unei ţigănci şi încercă şi metoda cu sâmburele de măslină. Abia îi băga prea cucernicului sâmburele între buze că-l şi azvârli, ca din sâneaţă, îngropându-l până la jumătate în lemnul de stejar al uşii. Şi mare noroc avu hangiţa că părintele se dezmeticeşte repede, altminteri s-ar fi pricopsit cu vreun plumb din pistolul pe care-l scoase cât ai clipi de sub pernă.

– Scoală, cuvioase, că-mi goneşti toţi muşterii şi-l mai înştiinţezi şi pe Ieronim de prezenţa sfinţiei tale, că nu cunosc să mai existe în Ţara Românească un alt creştin să te ajungă la puterea sforăitului.

Trebuie să spunem că, în această privinţă, şi părintele avu ceva noroc, din pricină că nici preacinstitul econom al mânăstirii Comana nu dormise, din aceleaşi pricini, peste noapte, aşa că era şi el la o partidă de aghioase şi, dacă sforăitul său nu se putea măsura la tărie cu cel al lui Sofronie, la temeinicie şi aplicaţie, putea chiar să-l şi întreacă.

Când se întoarse Herşeală din târg cu cumpărăturile şi socoteala cheltuielilor, părintele se felicită în gând pentru alegerea făcută.

– Cinstite Herşeală, sper că nu te-a îndemnat necuratul, Doamne fereşte, să furi, că, în loc să cheltui ai mai adus încă un galben şi cincizeci de asprii pe lângă ce-ţi dădui. Doar nu ai reuşit să târguieşti mândreţea asta de armăsar, două pistoale şi două cuţite de oţel, aşa de bine cumpănite, iar neguţătorul ţi-a şi plătit, doar pentru că i-ai făcut hatârul să cumperi de la el ?!

– Să ierte sfinţia ta, dar ai uitat că Herşeală a fost crescut de un ovrei.

– Şi tot nu pricep…

– Păi, uite cum am făcut: Mai întâi am fost la nea Romilă, care-i geambaş şi care mi-a vândut pe-un galben doi armăsari pe care i-a speriat din herghelia unui turc de pe lângă raiaua Brăilei. Cum ştiam că nea Romilă nu lasă calul cum îl ia de la păgân, ci-i face schimbările cuvenite la culoare, că nici mă-sa nu-l mai recunoaşte, m-am dus cu ei la târg. Pe cel care am observat că avea un mic beteşug la o copită l-am vândut pe tocmeală aprigă unui neguţător, căruia tocmai îi murise calul, împuns de un taur în burtă. Mi-a dat pe el doi galbeni. Dacă nu eram grăbit să vin să o ajut pe cuvioşia ta la lucrarea ce aveai de făcut aici, îl vindeam şi pe al doilea, că tocmai apăruse un alt muşteriu la care ajunsesem cu tocmeala la cinci galbeni eu şi patru el. Aşa că mă repezii la un ovrei bătrân, care da bani cu camătă şi la care creştini sau păgâni depun ca zălog, fiecare ce are mai de preţ. Aici tocmeala a fost mai aprigă şi mai anevoioasă. Până la urmă cumpărai toate cele cu cincizeci de aspri de argint şi înţelesei că nu am învăţat încă totul de la bătrânul cămătar care mă crescu.

– La asemenea târguială se cuvine să primeşti de La mine un galben. Şi, după cum ai început a te cunoaşte, peste puţină vreme, va trebui să intru eu cu simbrie la domnia ta.

– Îţi mulţumesc pentru gândul bun, prea cucernice, dar eu mă voi considera mai bine răsplătit, dacă mă vei face vistiernicul domniei tale şi atunci nu vei mai fi nevoit să te uiţi mereu prin gura pungii să vezi cât mai este până la fund.

– Bucuros, prietene. Şi, scoţând sabia, îl pune pe Herşeală să îngenuncheze şi-l ridică, cu tot dichisul nobililor din Apus la rangul de cavaler, încredinţându-i dregătoria de mare vistiernic.

Abia termină părintele amintita ceremonie, că şi apăru hangiţa care-l înştiinţă că doi drumeţi, care după vorbă par a fi turci, cu toate că sunt îmbrăcaţi ca toţi creştinii, au cerut să fie duşi în odaia cucernicului Ieronim.

Fără să piardă nici o clipă, părintele îl trimise pe Herşeală la grajduri să pregătească armele, să înşeueze caii şi să vină cu ei în spate, când o auzi un şuierat lung urmat de două scurte. Apoi se urcă pe un scaun, trase cepul din scândura de lângă grindă şi apucă să audă deschiderea uşii şi paşii apăsaţi ai celor doi. Urechea ageră a părintelui desluşi imediat oarece deprinderi militare.

Şi cum noi avem avantajul de a vedea cu ochiul lui Cucavel şi auzi cu urechea părintelui, să urmărim cele ce se întâmplă în odaia alăturată.

*

*          *

Primul din cei doi drumeţi, cu toate că purta o pălărie cu boruri largi şi o pană stufoasă, după moda frâncească, nu putea ascunde tenul măsliniu şi ochii traşi spre tâmple ai neamului său. Avea ţinuta mândră, iar pasul greu şi apăsat, ceea ce arăta că sub hainele cele dichisite se găsea un oştean hârşit în războaie, priceput mai cu seamă în învârtirea iataganului, decât a pălăriei şi a cuvintelor. Părea a avea în jur de patruzeci de ani, deoarece mustaţa, cu vârfurile răsucite în jos, ce-i depăşeau marginile obrazului, începuse a se înspica cu alb.

Cel de al doilea arată a fi mult mai tânăr, părere accentuată din cauza lipsei bărbii şi a mustăţilor, are faţa netedă şi oacheşă. Mişcările lui sunt elegante, iar straiele după ultima modă îl prind de minune, arătându-i pieptul lat, picioarele lungi şi musculoase, mijlocul subţire şi mlădiu.

Cu toate aceste deosebiri şi un ochi mai puţin ager, ca cel al prietenului Cucavel, ar fi remarcat marea asemănare dintre cei doi.

– Bine aţi venit, preacinstiţi oaspeţi – îi întâmpină călugărul. Dumnezeu să vă aibă-n pază.

– Alah cu tine, Ieronime – i-o întoarse cel mai în vârstă dintre călători.

– Tot un Dumnezeu şi Alah al vostru…

– Popă, se sumeţeşte turcul, nu venirăm să facem teologie cu tine, ci să orânduim ceva afaceri aşa cum ne-ai chemat. Deci, sloboade marfa, că n-avem timp a pierde.

– Mărite Paşă, cinstea ce mi-o făcuşi, vizitându-mă în nevrednicul han la care am tras, îmbrăcat ca boierii ce vin din Apus, onoarea de a fi însoţit de însuşi fiul domniei tale, mă îndeamnă a crede că afacerile ce ţi-am propus, nu-ţi sunt cu desăvârşire indiferente.

– Nici domnia ta nu se gândeşte să iasă păgubit din această tocmeală – îi aminti cel tânăr. Mai mult chiar, gâtlejul cuvioşiei tale se află destul de aproape de tăişul gâdelui lui Vodă Şerban, dacă cumva nu ne înţelegem din preţ. Aşa că, părinte, deşartă sacul!

– Cinstit ar fi să vorbim întâi de preţ.

– Cuvioşia ta când merge la negustor, întâi întreabă de preţ şi apoi cere să vadă marfa?

– Marfa mea este locul unde se îndreaptă oştirile lui Vodă.

– Mda! Nu e mult, dar nici puţin. S-auzim care sunt pretenţiile domniei tale?

– Modeste, slăvite Paşă! Vreau o sută de galbeni şi stăreţia mânăstirii Comana.

– O sută de galbeni îţi putem da, dar stăreţia…

– Nu o vreau azi, nici măcar mâine. Preafericitul Lazarie este neamul lui Vodă. Dacă Vodă cade, noului domn, ce primeşte firmanul de la Înalta Poartă, i se poate şopti la ureche numele cinstitului Ieronim, economul mânăstirii Comana…

– Cu adevărat nu eşti foarte pretenţios, cuvioase. Cererile tale vor fi îndeplinite. Metin, plăteşte-i popii suta ceea de galbeni! Şi acum să pipăim şi noi marfa domniei tale.

– Ieri reuşii să opresc un trimis al părintelui stareţ către Radu Şerban Vodă şi să-i aflu solia. Şi pentru a afla valoarea mărfii, aflaţi, domniile voastre că în mai toate mânăstirile din ţară se instruiesc oşteni tineri, bine înarmaţi, cu comandaţi care au dobândit arta războiului, atât la Înalta Poartă, cât şi la curţile din Veneţia, Budapesta, Paris şi Alba Iulia. Această armată a pornit la drum.

– Unde?

– Eu vă voi spune întocmai solia şi veţi avea şi dezlegarea: „Turmele domniei tale, cu cei ciobani harnici, au pornit spre raiaua Brăilei.”

– E nebun! scăpă Paşa. Vrea să cucerească cetatea Brăilei. Se crede Mihai!

– În orice caz ştirea nu este de lepădat, dragă tată. Împrejurarea ne poate fi de două ori prielnică, dacă vom şti s-o folosim.

– Şi cu siguranţă că vom şti. Chiar acum vei pleca spre Focşani cu mesaj către Simion Movilă, care aşteaptă acolo cu oştile pregătite să intre să-şi ia tronul înapoi. În drum, spre poarta cetăţii, te vei opri la hanul „La popasul românului”. Întrebi acolo de jupân Alior. Acesta este iscoada mea. Este turc şi-l cheamă de fapt Ali, dar e născutla Tulcea, printre români. Noi l-a îndrumat şi ajutat să-şi deschidă hanul aici, unde s-a dat drept valah.

Lui îi încredinţezi al doilea mesaj, îndemnându-l să pornească cu el fără zăbavă spre Giurgiu. Va şti cum şi ce să facă mai departe. Eu voi mergela Brăilasă ne pregătim să-l primim cum se cuvine pe Şerban

– Dumneata, Ieronime, ai ceva scule de scris?

– Cum să nu, mărite Paşă! Şi economul scoase dintr-o tăşcuţă de la brâu o călimară de argint, o pană de gâscă, un boţ de ceară şi câteva petece de pergament, pe care le orândui pe masa din colţul odăii.

*

*          *

În timp ce Paşa începu să scrie răvaşele, părintele Sofronie ieşi la fereastră şi şuieră după tipicul convenit. Îi explică lui Herşeală despre ce este vorba şi-i transmise lui Cucavel ca, în cazul în care va apare la han domnia sa Ioniţă Craioveanu să-l aştepte în odaia sa. Să fie ospătat, îmbătat, ba chiar legat şi să nu i se dea voie să plece până la întoarcere sa. Apoi, împreună cu Herşeală, încălecară pe cai şi porniră către hanul iscoadei, pentru a-l aştepta pe fiul Paşii cu mesajele sale.

 

3. FRAŢI DE SÂNGE, FRAŢI DE CRUCE

La vreo două sute de stânjeni, mai sus, tot pe malul gârlei îşi ridicase de curând o cârciumă mare şi arătoasă kir Panaiotis, un grec burtos, care arăta aidoma cu pictura de pe firma care atârna deasupra uşii – un butoi cu ochi, nas şi gură sprijinit de două picioruşe crăcănate. Dar mai avea grecul ceva cu care se fălea şi, pe legea mea, avea şi de ce. Tot părul care-i creştea creştinului, i se adunase sub nasul lung şi drept, închipuind două falnice mustăţi, ce-i atârnau peste fălcile dolofane, sprijinindu-se de burdihanul rotund ca un cantalup. Şi ce dacă nu avea nici un fir de păr pe creştetul ţuguiat? iarna,  ca şi vara de altfel, ziua ca şi noaptea, deopotrivă,  purta pe cap un fel de fes, împletit cine ştie de cine şi cine ştie de când, care nu avea nici culoare, nici formă, că luase aşa de bine forma capului grecoteiului, încât părea crescut acolo. Ba, chiar, unele  muieri mai rele de gură, şopteau că s-ar fi născut cu chestia aceea pe cap, că ar fi chiar căiţa, pe care mumă-sa nu i-o dete jos, să-i poarte noroc toată viaţa. Toate aceste vorbe nu pot fi decât simple presupuneri, deoarece cârciumarul nici nu se născuse pe aceste meleaguri, ci într-o insulă din îndepărtatul Levant.

   Mai avusese grecul o cârciumă şi pe vremea lui Petru Cercel, dar îi fusese arsă de turci. Rămas fără avere, fiul Levantului se năimi ca bucătar în oastea lui Mihai Viteazul. Domnul, auzind de minunile culinare ale grecului, îl tocmi, pe timpul campaniilor, ca bucătar personal. O întâmplare ciudată, cu o solie de la Înalta Poartă, de la începutul verii lui 1595, venită cu porunci de la marele vizir, îi schimbă selametul, sau proorizomosul cum îi spunea grecul. Mihai, după ce ascultă solia, îi invită pe trimişii lui Sinan Paşa la un ospăţ. Printre bucate a fost servită şi o friptură de batal, în care bucătarul, care nu era nimeni altul decât kir Panaiotis, pusese numai el ştie ce buruiană, ale căror gust şi aromă plăcură tare mult păgânilor. Minune mare, însă, nici nu terminară bine ospăţul, că solii începură a spune toate nespusele, despre intenţiile lui Sinan pentru atacarea Ţării Româneşti. Pentru această ispravă, Mihai îl recompensă pe bucătarul său cu o nouă cârciumă, pe care grecoteiul a făcut-o celebră prin harul la pregătit bucate, pe gustul fiecărui neam ce-i trecea pragul, dar , mai ales, printr-o virtute rară la cârciumari, aceea de a lăsa vinul „păgân”, adică de a nu-l boteza niciodată.

Concurenţa, din invidie, cu siguranţă, mai susţine că averea a făcut-o şi datorită muierii sale, o româncă zdravănă şi frumoasă, cu forme împlinite, cu ochi ca untdelemnul de alunecoşi şi buzele pline şi roşii, ca două căpşuni date-n pârgă.

Şi, ca să fim drepţi cu cititorii noştri, trebuie să mărturisim că, de când îi venise grecului ideea de a o aşeza pe Sofica, nevastă-sa, la tejghea, cârciuma se umplea mai devreme şi se golea mai târziu. Şedeau târgoveţii şi neguţătorii cu gâturile sucite spre muiere, oftau şi trăgeau cu sete din ulcele, care pentru a uita ce-l aşteaptă în aşternutul de acasă, care pentru a-şi face curaj să-i ceară o sărutare, care pentru necazul de a fi fost refuzat, scurt şi tăios, de virtuoasa cârciumăriţă.

Mai avea grecul şi doi feciori. Cel mare, care a fost botezat Ianis, avea la vremea aceea aproape optsprezece ani. Era înalt subţire la şolduri, dar lat în spate şi se fălea cu o mustaţă mare, neagră, răsucită cu dichis cu sfârcurile în sus. Cu toate rugăminţile si ameninţările tatălui, nu dorea să-i înveţe tainele meseriei, visând doar să fie primit în oastea Măriei Sale. Cel mic, trecuse binişor de şaisprezece ani, dar, datorită asemănării cu tatăl său, era mult mai mărunt şi mai voinic la pântece. Fusese botezat Ion şi spăla cu multă râvnă blidele şi ulcelele, căra vinul din pivniţă şi bucatele de la cuhnie. Cinstit vorbind, nici lui Ion nu-i sfârâiau călcâiele după meseria de cârciumar, dar fiind un fiu ascultător şi cu bună creştere, făcea cu sârg orice i se cerea. Şi Ion visa la acea vreme la săbii şi la lupte cu păgânii otomani, pe care, datorită sângelui lui amestecat de grec şi român, îi considera duşmani ereditari.

În seara când la hanul „Vădana dela Mirăslău” se pregăteau întâmplările, despre care tocmai aţi aflat, în cârciuma „Polobocul cel Viteaz” intrau doi tineri cu haine alese, săbii lungi, cu mânerele şi garda frumos cizelate, amintind şi celor mai puţin cunoscători de arta meşterilor veneţieni.

Muşterii din târgul Bucureştiului, se vede treaba că ştiau neamul tinerilor şi faima celor doi flăcăi, deoarece goliră fără zăbavă masa cea mai bună, iar grecul se şi repezi, cu picioarele lui scurte şi crăcănate, să facă onorurile casei.

– Cu ţe doresc luminăţiile voastre să se îndestuleze si ţe vin porunţesc să le fie adus? Întrebă grecul, făcând temenele adânci, că e şi de mirare cum de nu se rostogolea, prin schimbarea centrului de greutate.

 – Pentru început, câte o ulcică din ţuica cea de prună, pe care ai adus-o astă iarnă din dealurile Cândeştilor. Până om goli noi cele ulcele, porunceşti matale să se rumenească un clapon zdravăn, stropit cu vin alb, la care om bea din vinul cel roşu de Ostrov. La urmă om gusta cu plăcere din plăcinta cea cu brânză pe care ştie a o potrivi cu mult dichis, preacinstita Sofica, muierea voastră.

Cum se îndepărtă cârciumarul, pentru a da poruncile necesare la pivniţă şi cuhnie, cei doi tineri prinseră a vorbi

– Ţi-aminteşti, prietene Manea Rudeanu, de lupta de anul trecut din august, când am intrat cu Vodă Şerban în cetatea Belgradului?

– Mi-amintesc, că doar aşa biruinţă nu se uită cu nici un chip, dar, cu siguranţă că, nu de luptă îţi aminteşti acum frate  Radu Buzescu. Doar, ştiu bine că, de atunci, ori de câte ori, zăboveşti în faţa unei ulcele, domnia ta oftează de ţi se rupe inima. Ştiu că nu după lupta aceea tânjeşte sufletul domniei tale, ci după chipul domniţei Iovana, cea pe care ai scăpat-o din mâna turcului.

– Cu ajutorul domniei tale, frate Manea, că fără el…

– Şase iatagane, contra a doar două săbii.

– Frumos trebuie să arate turcul acela, căruia i-ai arătat figura ceea pe care a-i învăţat-ola Parisşi cu care, dintr-o singură mişcare,  l-ai văduvit de un ochi, scurtându-i şi nasul.

– Dar parcă domnia ta nu le-a croit frumos şalvarii celor doi lefegii care dăduseră dosul, când au văzut că rămăseseră singurii negăuriţi, făcându-i să alerge cu fundurile goale şi şalvarii în vine, de parcă fuseseră prinşi de soţi la muierile lor.

– Frate Manea, tăria asta, în loc să-mi alunge tristeţea, mai mult mi-o aprinde.

– Tot domniţa Iovana-i pricina?

– Tot, prietene! Şi ori ce-aş face, ori unde aş fi, gândul mi-e tot între zidurile cetăţii Belgradului.

– Cunoşti că aş face orice să-ţi fiu de ajutor, dar zău dacă ştiu ce putem face în situaţia asta.

– Orice, prietene? Chiar orice?

– Doar ne-am legat fraţi de cruce sub zidurile cetăţii, în timpul asediului. Ca pe un frate te-oi ajuta. Inima şi sabia mea îţi aparţin. Dar cum să-ţi fiu de folos?

– Mergând cu minela Belgrad.

–La Belgrad!?

– Dai înapoi?

– Doamne fereşte, de ce mă acuzi pe nedrept? Dar…

– Dacă există un dar…

– Există, frate Radu? Şi e unul foarte important. Am aflat de la fratele meu că domnul se pregăteşte de război.

– Când?

– Ziua nu o ştie decât Vodă şi tot ele ştie şi locul spre care vor porni oştile sale. În orice caz, după spuse, asta va fi foarte curând.

– Într-o săptămână putem fi înapoi. Un război nu începe fără pregătiri. Deocamdată nu se vede şi nu se simte nimic. O săptămână, frate Manea, şi suntem înapoi.

– Cred că ai dreptate. Când pornim?

– Chiar acum.

– Să mergem să anunţăm familiile.

– Ba nu anunţăm pe nimeni. Plecăm!

– Stai, frate Radu, ca am găsit chipul de a rezolva toate. Ianis, prietene, vrei să vii te apropii puţin să te rugăm ceva?

– La porunca domniilor voastre. Cu ce vă pot fi de folos?

– Prietene Ianis, o treabă urgentă, de inimă, îl cheamă pe fratele Radu tocmai în cetatea Belgradului.

– Bolgradului?! La turci?! Păi preţul pus pe capul domniei tale, după isprava cu aga de anul trecut nu-i chiar de lepădat şi se poate găsi vreun ticălos şi printre târgoveţii cetăţii ca să te dea pe mâna paşei, care va fi fericit să te scurteze c-un cap.

– Cu cap sau fără, trebuie să ajung neapărat acolo fără nici o zăbavă şi, tocmai de aceea, avem nevoie de ajutorul tău, prietene.

– Sabia mea… Se înfierbântă tânărul, zbârlindu-şi mustaţa.

– Nu de spadă avem nevoie. Vrem doar să ducă cineva veşti familiilor să nu se neliniştească.

– Domniile voastre, imploră tânărul, luaţi-mă cu voi, iar cu răvaşul va merge fratele meu, Ion.

– Ştim că eşti viteaz, ne bucură că doreşti să ne fii de ajutor, dar şi doi sunt prea mulţi pentru lucrarea ce avem a înfăptui. În cetate străină, printre turci, trei atrag mai uşor atenţia, decât doi, iar doi, mai mult decât unul.

– Îndeplineşte această rugăminte şi vom şti să te răsplătim cum se cuvine, prietene Ianis.

– M-aţi şi răsplătit înzecit, pentru orice slujbă îmi veţi cere, numindu-mă „prieten”.

– Se găseşte pe aici ceva scule de scris?

– Imediat, domniile voastre.

*

*          *

Peste o jumătate de ceas, în timp ce Ianis se grăbea spre îndeplinirea îndatoririi primite, cei doi fraţi de cruce încălecau pe armăsarii lor arăbeşti şi porneau în galop spre poarta cetăţii, luând-o pe drumul Craiovei.

„Polobocul cel Viteaz”, aşa după cum vă reamintiţi, se afla pe malul Dâmboviţei, cam prin locul unde este astăzi Piaţa Unirii, iar prima casă unde avea de mers Ianis, întru îndeplinirea însărcinării, se afla prin dreptul Podului Izvor. Pe dealul de aici, care domină împrejurimile, ctitorise Mihai Viteazul o biserică, în jurul căreia se ridicaseră în ultimii ani mai multe case boiereşti, printre care şi cea a vel logofătului Ioachim Rudeanu. Om şcolit în Ţara Leşească şi apoi în Ţara Francilor, ajuns la vârsta când nevoia de odihnă este mai mare, decât la anii tinereţii, lăsase treburile cancelariei domneşti pe mâini mai tinere, dar mai participa cu sfatul său înţelept în divanul domnesc, motiv pentru care nu se retrăsese încă la conacul său din câmpia Olteniei şi urma divanul, cândla Târgovişte, cândla Bucureşti.

La această oră târzie vel logofătul nu se afla încă acasă, fiind chemat de Vodă la Curtea Domnească, de aceea Ianis a fost primit de fiica acestuia, domniţa Smaranda, sora mai mică a viteazului Manea.

Cu toată obârşia modestă, Ianis, prin ţinută şi îmbrăcăminte, prin felul mândru şi elegant în care-şi purta sabia, putea fi confundat lesne cu un tânăr vlăstar boieresc. Şi ceea ce nu-i dăruise obârşia, era suplinit cu prisosinţă de harurile naturii.

Pentru aceste temeinice pricini, frumoasa jupâniţă se fâstâci aşa de tare, încât nici nu înţelese ce-i scria fratele, iar gândul ei cel mai puternic era cum să-l facă pe mândrul voinic să mai zăbovească prin preajmă-i.

Cu cuvinte alese, bine întoarse, după cea mai nouă modă de la curte, Ianis explică necesitatea de a o părăsi, cu toată părerea lui de rău, deoarece trebuie să îndeplinească în întregime solia încredinţată de prietenul său.

Porni spre marginea cetăţii, acolo unde îşi construise casa din Bucureşti marele vistiernic Gheorghe Buzescu pe care, cititorul îşi aminteşte că l-a întâlnit şi de dimineaţă în sfat de taină cu Vodă. Când Ianis ajunse în faţa locuinţei sale, care se afla în mijlocul unei livezi de meri, care fuseseră plantaţi pentru a aminti boierului de conacul său dintre dealurile Piteştiului, poarta tocmai se închidea în spatele caleştii cu care dregătorul domnesc se întorcea de la divanul lui Vodă Radu Şerban.

Sigiliul de pe mesaj îi deschiseră imediat uşile şi fu primit de îndată de însuşi marele vistiernic.

Aşteptând smerit să fie citită epistola, Ianis observă cum chipul marelui vistiernic se înnegura cu fiecare buche pe care o citea.

– Cunoşti conţinutul mesajului, tinere?

– Fiul preacinstitei voastre feţe mi-a făcut onoarea a-mi fi vorbit despre planurile domniei sale. Cu toate poveţele mele de a renunţa, cu toate rugăminţile de a mă lua de ajutor în cetate păgână, a refuzat.

– Tinere, te văd viteaz şi înţelept. Cunoşti drumul pe care au apucat cei doi?

– Este drumul Craiovei.

– Ascultă cu atenţie cele ce-ţi voi spune şi hotărăşte de grabă. Te văd om de ispravă şi, cred că nu mă înşel că eşti dornic să-l serveşti pe Vodă.

– Este cea mai mare şi mai aprinsă dorinţă a mea. Domnia voastră poate să aibă deplină încredere în mine.

– Ei, bine, de azi în trei zile, în zori Şerban Vodă porneşte cu oştile sale spre cetatea Braşovului. Suntem un popor mic şi nici o spadă nu e de prisos într-o asemenea lucrare, iar cele ale domniilor lor Manea Rudeanu şi Radu Buzescu cu atât mai puţin nu pot lipsi, deoarece amândoi fac parte din socotinţa lui Vodă. Joi armatele noastre vor începe asediul cetăţii. Crezi că-i poţi întoarce din drum?

– Domnia voastră poate să fie sigur că voi face tot ceea ce voi putea. Voi dormi în şa şi sper ca mâine seară să să-i ajung la locul unde vor face popas.

De îndată marele vistiernic dădu poruncile necesare şi în mai puţin de un sfert de ceas, pietrişul aleii din faţa casei era frământat de copitele unui splendid armăsar. Botul alungit, jaretul subţire şi delicat arată un animal deosebit.

– Tânărul domn să nu refuze a primi darul care vine din partea unui om care are de unde da fără să se simtă. Armăsarul pe care te rog să-l primeşti face parte dintre cei mai buni ai hergheliei noastre. El îţi va înlesni să micşorezi distanţa de fiul meu. Cu punga asta vei reuşi să deschizi guri şi porţi pe unde vei trece, iar înscrisul cu pecetea noastră te va ajuta să dobândeşti cai odihniţi, hrană, adăpost şi ajutor în oameni şi ştiri pe toate proprietăţile noastre care-ţi vor ieşi în cale. Dumnezeu să-ţi călăuzească paşii şi drum bun!

Cum drumul spre poarta de Apus, către bănia Craiovei, trece prin faţa cârciumii tatălui său, Ianis descălecă pentru a-şi lua pistoalele şi a-i comunica fratelui său Ion de lucrarea ce avea a îndeplini, apoi porni în galop pe urmele celor doi tineri.

*

*          *

Nici nu se pierdu tropotul armăsarului în susul uliţei, când pe uşa cârciumii „Polobocul cel viteaz” intrară doi tineri. Primul, care abia depăşeşte cu capul tăblia meselor, în ciuda tocurilor înalte de la cizmele lucitoare, poartă la brâu o praştie, împreună cu săculeţul cu pietre rotunde de râu şi are un aer foarte necăjit. Cele de al doilea, în ciuda faptului că uşa cârciumii este destul de înaltă, trebui să se aplece pentru a nu lovi cu creştetul de pragul cel de sus. Este slab, de-i plângi de milă, dar poartă la brâu un paloş lat şi lung, pe măsura staturii sale. Dacă într-adevăr putea mânui unealta pe care o căra după dânsul, înseamnă că tânărul sfrijit era peste măsură de puternic, ceea ce, ca să fim drepţi, nu se prea vedea prin straiele demodate pentru gustul târgoveţilor din acel an 7111 de la Facerea Lumii, dar foarte curate şi îngrijit reparate după îndelunga purtare.

Toţi cei care s-au îndurat să-şi dezlipească privirile de la faţa cârciumăriţei şi să privească la această curioasă pereche, s-au dumirit că cel de-al doilea încerca în zadar să-l îmbuneze pe cel mărunţel – trudă ce rămânea fără nici un rezultat.

După ce au ochit o masă mai retrasă, care, din cauza unui stâlp de susţinere a tavanului, oferea o slabă vizibilitate spre tejghea, se golea mai repede decât celelalte, cei doi se aşezară şi aşteptară răbdători apariţia vreunui slujitor să-i întrebe ce vor să bea şi să mănânce.

Spre lauda grecului şi ruşinea ospătarilor din ziua de azi, aşteptarea nu era cunoscută în cârciumile din acea vreme. Nici nu se aşezară cei doi prieteni pe scaune, că grecul se şi repezi, mişcându-şi ca pe o morişcă picioruşele crăcănate.

– Cu ce doresc domniile voastre să se îndestuleze şi cu ce băutură doresc să îşi stingă setea?

La aceste întrebări meseanul cel mărunţel se învioră de-o părere, ochii îi luciră pentru o clipă, dar căzu imediat în aceeaşi apatie de la început, făcând doar un semn de lehamite şi indicând cu capul spre tovarăşul său.

– De mâncat am mânca, dar nu cunoaştem cu ce ne poate oferi domnia ta.

– Puteţi alege, pentru început, între nişte brânză de oaie, adusă în burduf de pe meleagurile dobrogene, cu ceapă roşie sosită din principatul Transilvaniei, sau poate doresc domniile voastre nişte cârnăciori săraţi şi ardeiaţi, pentru a trezi setea domniilor voastre. Acestea doar pentru a avea peste ce turna câte o ulcică de ţuică de prună, adusă tocmai din părţile Buzăului, sau, poate că domniile voastre au gâtlejuri mai tăbăcite şi ar putea goli o măsură de palincă, pe care mi-au adus-o nişte neguţători, tocmai din Ţara Oaşului, despre care se zice că poate să se aprindă după ce a trecut prin cel mădular, dacă, Doamne fereşte, omul nu este atent şi se uşurează lângă vreun foc. Această tărie este în stare să depărteze atât de tare pereţii stomacurilor domniilor voastre, încât să poată primi fără caznă, câte un clapon şi un blid de tochitură, cum numai Sofica, muierea mea, ştie a potrivi din toate mirodeniile aduse tocmai din Orient. Toate aste demâncare merg numai cu vinuri pe măsură. Claponul nu ştie a se mistui decât în vinul dela Ploieşti. Esteel mai subţirel la beut, dar foarte parşiv. Negustorul de la care-l cumpăra-i se jura că, că numai trăgând la carul în care se afla butoiul ce mi l-a vândut, caii domniei sale se îmbătară şi prinseră a cânta şi a măsura lăţimea drumului din Valea Călugărească şi pânăla Snagov, unde un cinstit călugăr le citi o rugăciune de dezbătare şi numai astfel reuşi să ajungă cu butoiul teafărla Bucureşti. Tochitura, domnii mei, nu merge decât cu vinul cel negru de Segarcea. Este făcut din struguri crescuţi pe nisip oltenesc şi este fiert în budanele de dud ale fraţilor călugări de la mânăstirea din acele locuri. Ce rugi şi ce descântece spun prea cucernicii părinţi atunci când îl pritocesc, nu cunosc şi nici un  creştin din afară nu va afla vreodată, dar, pot pune eu mărturie, vinul acesta este altfel decât cele pe care le-am văzut la viaţa mea de cârciumar. După prima ulcică mădulare încep a face toate treburile, singure, fără a mai cere învoire de la stăpânii lor. Tot ele duc la gură şi pe cea de a doua. Dar, Doamne fereşte, să se oprească domniile voastre aici cu numărătoarea, deoarece asta te bagă de grabă sub masă şi nici ciubărul cu apă, nici tunul cel mare al lui Vodă, nici toporul gâdelui nu  vă mai trezeşte vreme de trei zile şi trei nopţi. Ei, şi aici e mirarea! La a treia ulcică capul devine mai uşor, mintea mai ageră, braţul mai vânjos, cât despre scârbavnicul mădular… Trebuie să vă spun o mare taină! Şi grecul îşi apropie buzele de urechile celor doi prieteni care priveau în extaz la cârciumar, înghiţind mereu în sec şi sticlindu-şi ochii bulbucaţi cât cepele cele de apă de le Buzău: Vinul ăsta a vindecat de neputinţă mulţi târgoveţi. Chiar şi pe starostele blănarilor, care are aproape nouăzeci de ani, l-a făcut bărbat, că după ce a băut într-o seară, aici în cârciumă, cele trei ulcele, s-a dus acasă şi după trei zile muierea i-a murit fericită. Acum starostele s-o însurat cu o zvârlugă de codană de numai optsprezece ani, care, câte trei zile, nici nu mai iese pe uliţă, după ce i se întoarce bărbatul de aici de la cârciumă.

Şi, dacă domniile voastre mai pot apoi a înghiţi ceva, le aduc şi nişte plăcinte cu poale-n brâu sau baclavale, sarailii, după moda turcească, sau de la greci…

– Stai! Opreşte! Nu mai rezistăm. Ne lăsăm în grija şi priceperea domniei tale şi gândim că nu vom pleca de aici, nici cu buţile goale, dar nici cu pungile pline, însă, pentru asemenea încântare, merită ca mâine să ajunăm.

Nu apucă grecul să ajungă în uşa cuhniei, că un slujitor se şi repezi cu strachina cu cârnăciori, iar altul cu ulcica de palincă.

– Rog pe domniile voastre să nu umble cu amnarele prin preajma ulcelei, că pereţii sunt de lemn uscat şi se poate petrece oarece pârjol. Spuse sluga, privind cu smerenie la cea ulcică, apoi se înclină cu respect şi dispăru în fugă pentru îndeplinirea altor porunci.

– Frate Ghelase – începu deşiratul – tristeţea ta mă doboară. Ce, numai în oastea domnească poţi lupta împotriva potrivnicilor ţării?

– Nu de asta sunt trist, frate Tudore, ci pentru că prietenia ta este fără seamăn şi, din pricina cusurului meu, nu te angajaşi nici domnia ta. Şi apoi, nici nu au vrut să mă pună la încercare, că atunci le arătam cine sunt şi ce pot. N-am prea mult de stat, dar cu praştia nu mă învinge nimeni.

– Ştiu prietene şi tot târgul Bârladului ştie de isprava domniei tale, care ai uşurat păgânul acela de punga de galbeni, fiindcă a avut nesăbuinţa să nu te creadă că poţi lovi cu piatra un galben aruncat în sus de la treizeci de paşi.

– Ba, pot acum şi de la cincizeci de paşi! Şi ce folos? A pierdut Vodă doi oşteni destoinici. Pe mine, la praştie şi pe domnia ta, la spadă, nu cred că are cine să ne întreacă în partea asta a lumii şi asta, doar pentru că nu am fost udat suficient în pruncie la rădăcină.

– Ne-am legat frate de cruce înainte de a porni spre Bucureşti şi la bine şi la rău. Ce a fost astăzi, a trecut, ce va fi mâine, om vedea. Ia, mai bine să începem a ciocni din cele ulcele, pentru a uita de necazuri

Şi, cum ştim că i-am lăsat pe noii noştri prieteni pe mâini bune, se ne întoarcem la hanul vădanei dela Mirăslău, unde ne aşteaptă cunoştinţele noastre mai vechi.

 

2. RADU VODĂ, ZIS ŞERBAN

Cam la trei ceasuri de la răsăritul soarelui, un oştean lung şi vânjos, dar cu început de pântece, având barbă şi mustăţi de călugăr, veni şi se înfăţişă la comandantul plăiaşilor dela Curtea Domnească, cerând să vorbească cu Vodă.

Fură necesare multe răspunsuri şi lămuriri la numeroasele întrebări şi nelămuriri, până reuşi să se lumineze bietul comandant că oşteanul cel cu burtă şi barbă nu-i altul decât părintele Sofronie, sol al preasfinţiei sale Lazarie, stareţul Mânăstirii Comana.

Şi nici atunci nu i s-a dete liberă intrare la măritul Vodă, deoarece, la vremea aceea stătea de taină cu verii domniei sale Neagoe Craiovescu şi Gheorghe Buzescu. De aceea fu poftit să adaste într-o cameră alăturată.

Aici, într-o firidă a ferestrei şedea un tânăr ce părea a nu avea încă vârsta bărbăţiei, deoarece faţa îi era netedă, ca poponeţul unui copilaş de ţâţă şi nici un tulei nu se ivise încă pe sub nasul puţin încovoiat al acestuia. Spatele drept, straiele bogate şi, mai ales, mânerul spadei, frumos încrustat şi bătut cu câteva rubine, arătau că este vlăstarul unei familii bogate şi cu trecere la curte, altminteri, nu-i aşa, n-avea ce căta în camera de lângă sala tronului. Toate astea nu-l împiedică pe părinte să-i adreseze cuvântul, de cum îl văzu posomorât, cu ochii înneguraţi şi sprâncenele apropiate a mânie mare:

– Care-i necazul, voinice Ioniţă? Ori se prăpădiră corbiile domniei tale, cu mărfurile dela Bizanţ, în Marea cea Mare?

Chipul tânărului se lumină pentru o clipă la vederea vechiului său prieten, călugărul, dar se întunecă iar când începu să vorbească:

– Cuvioase, zii şi domnia ta dacă nu am dreptate să fiu supărat pe domnia sa Neagoe Craioveanu, tatăl meu. Mereu îmi aminteşte că sunt nevârstnic şi nu mă ia cu el la sfatul domnesc.

Am tras cu urechea la vorbele domniei sale cu unchiul meu, Gheorghe Buzescu şi am aflat că se pregăteşte nou război, iar pe mine doresc să mă lase din nou acasă, printre fustele mamei şi ale Ilincăi, sora mea. În aste situaţii n-am dreptul să fiu înciudat? Nu ştie sfinţia ta, mai bine ca oricine, că pot mânui spada la fel de bine ca orice oştean al Măriei Sale, că doar cuvioşia ta mi-a aşezat-o-n palmă şi m-a învăţat cum s-o mânuiesc în luptă?

Şi, poate că reproşurile ar fi continuat, dacă nu s-ar fi deschis uşa de la camera domnească.

– Dacă nu pleci niciunde, cată-mă în seara asta la hanul „Vădanei dela Mirăslău”, mai apucă să-i şoptească Sofronie, că se şi auzi poftit în faţa lui Vodă.

*

*          *

În anul morţii lui Mihai Viteazul, boierii şi oştenii acestuia, împreună cu Buzeştii, care rămăseseră în Ţara Românească, s-au strâns în Sfatul Ţării, în satul Cârstineşti, dela Topologmai jos de mânăstirea Argeş, la data de 20 octombrie 1601 şi l-au ales domn pe Neagoe, fiul postelnicului Pârvu Craiovescu. Abia după un an acesta şi-a cucerit tronul cu sabia în mână, alungându-l pe Simeon Movilă şi punând pe fugă oastea tătărească, condusă de însuşi hanul crâmlean.

Şi-a luat numele de Radu şi a adăugat titlului „nepot al răposatului Basarb Vodă”, chiar dacă legătura de rudenie prin Craioveşti nu era chiar ceea ce se înţelege astăzi prin noţiunea de „nepot”.

Ca orice vlăstar boieresc, a primit în tinereţe o educaţie aleasă. Caligrafia lui slavonească, care ne-a rămas pe câteva documente, dovedeşte pricepere şi mână formată în ale scrisului.

În viaţa politică a ţării a intrat de timpuriu. În 1586, când se căsătoreşte cu Elina Mărgineanu – fiica banului Udrişte şi strănepoata lui Radu de la Afumaţi – a cărei zestre îi rotunjeşte binişor averea, era deja al doilea paharnic şi, aşa după cum reiese din documentele vremii, era stăpânul celui mai mare domeniu din Ţara Românească – 71 de sate răspândite „din Mehedinţi până la Buzău şi din Bucegi până la Dunăre”.

În 1589 este al doilea paharnic al lui Mihnea Turcitul, postelnic, în 1592, în vremea lui Alexandru cel Rău, iar în vremea lui Mihai este înălţat la rangul de mare paharnic, fiind chemat, încă din 1594, în divanul domnesc. A păstrat aceste dregătorii şi pe vremea lui Nicolae Pătraşcu, dar a renunţat la toate, când a refuzat să treacă de partea lui Simeon Movilă.

Cronicile vremii ni-l arată ca pe un om „mintos şi viteaz, bun, blând şi plin de omenie, săracii şi străinii toţi aveau loc în inima lui, iar ţara o guverna bine…”

Ştiind să se slujească de sprijinul marii boierimi antiotomane şi, mai ales, de familiile Craioveştilor şi Buzeştilor, care-i erau rude, nu a avut a suferi, ca alţi domni, de pe urma comploturilor boiereşti şi nici nu a trebuit să-şi folosească gâdele pentru a-şi apăra tronul.

Mai zic cronicile că Şerban Vodă a sprijinit boierimea mică şi mijlocie, precum şi diferite categorii de slujitori. Şi-a manifestat înţelegerea faţă de ţărănimea liberă şi nu a rumănit cu de-a sila nici un sat liber, aşa cum făcuse adesea marele său înaintaş.

Din acest motiv sprijinul ţării a fost de multe ori hotărâtor în victoriile sale.

Faţă de biserică şi mânăstiri a arătat o grijă deosebită, dezvoltându-le ca sălaşe de cultură şi rezistenţă antiotomană. Între cele din urmă cea mai dragă i-a fost mânăstirea Comana, unde stăreţea preacuvioşia sa, părinte Lazarie, rudă de sânge cu Domnul. Încă din1589, areconstruit din temelii mânăstirea, la mijloc de păduri şi ape, ca pe o adevărată cetate de câmpie în apropierea curţii sale boiereşti. Aceasta are ziduri exterioare şi 5 turnuri scoase în afara acestora, pentru apărare. Pereţii groşi au numeroase guri individuale de tragere şi chiar lăcaşuri pentru tunuri mici de cetate. Ocrotitorul lăcaşului şi hramul bisericii este Sfântul Nicolae.

Aici, în această mănăstire s-au desfăşurat evenimentele cele mai de seamă şi mai tainice legate de venirea la tron al Domnului, dar şi cele legate de guvernarea sa viitoare.

Mulţi călugări, precum şi cuviosul nostru prieten, trăgeau degrabă zalele peste rasă şi schimbau toiagul cu spada, bâta sau securea de luptă.

În faţa acestui Domn fusese poftit cucernicul Sofronie, Domn căruia poporul i-a zis – şi aşa i-a rămas numele în legendă şi în cronici – Şerban Vodă.

*

*          *

Fiind îmbrăcat ca un oştean Sofronie puse genunchiul în podea şi-l salută milităreşte pe Domn.

– Scoală prietene, Sofronie, îl îndemnă Domnul, că doar cuvioşia ta eşti faţă bisericească şi nu se cade să îngenunchezi în faţa lui Vodă, ca oştenii de rând. Da’, mai bine povesteşte ce vânt te aduce la mine, ce treburi l-au îndemnat pe preacuviosul Lazarie să te grăbească încoace şi ce-i cu aste straie ciudate pentru faţa cuvioşiei tale?

– Prea luminate stăpâne, prea cuvioşia sa, părintele stareţ Lazarie, m-o îndemnat să păzesc în minte o solie numai pentru urechile măriei tale.

La un semn al lui Vodă, cei câţiva boieri care-şi făceau de lucru prin încăpere şi plăiaşii ieşiră rapid şi închiseră bine uşile groase de stejar.

– Acum poţi să spui solia!

– „Turmele măriei voastre, cu ciobanii cei harnici, au pornit spre trecătoarea Branului”.

– Bravo, Sofronie, să-i transmiţi stareţului urările de sănătate şi recunoştinţa lui Vodă. Dar ce ziceai că s-a-ntâmplat cu rasa cuvioşiei tale?

– Păi, s-a-ntâmplat ca altcineva să dorească, chiar mai mult decât domnia Ta, să afle mesajul prea cucernicului către Vodă. Şi Sofronie povesti cu ce-amănuntul (omiţând, doar faptele ce nu erau pentru urechile măriei sale) toate păţaniile lui dela Comanaşi pânăla Curtea Domnească.

Râsul lui Vodă îi dovedi că procedase corect când schimbase cuvintele mesajului, dar fu luminat pe deplin de asta, atunci când domnul descuie un cufăr de sub masa lui de lucru, scoase o pungă şi i-o aşeză în palme. După greutate punga era plină, iar după sunet, erau galbeni.

– Să bea cuvioşia ta la hanul vădanei o vadră din vinul cel negru, în cinstea şi în sănătatea lui Vodă, dar mai ales, pentru împlinirea gândurilor sale. Mai ia părinte şi ispisocul ăsta cu pecetea domnească, ce te va ajuta să ajungi la mine oricând va fi trebuinţă, dar şi pentru a merge oriunde, prin toată Ţara Românească, cu trebi pentru scaunul nostru.

– Prea luminate, îţi mulţumesc din suflet pentru bunătate, dar am, dacă nu o supăr pe măria Voastră, o întrebare.

– Spune Sofronie! Spune!

– Nu are nevoie, măria Voastră, pentru reuşita gândurilor Sale de un paloş ascuţit, un braţ încă verde şi, mai cu seamă, un suflet credincios, ca cele ale părintelui Sofronie?

– Mulţumesc pentru gândurile bune prea cucernice, dar am suficiente paloşe şi braţe, chiar mult mai verzi decât cel al sfinţiei tale. I-adevărat că la credinţă îi întreci pe toţi, dar, când  nevoia ne va ajunge, să fii sigur că Vodă va şti unde s-o găsească pe cuvioşia ta.

Plecând de la Curtea Domnească, Sofronie nu ştia cărui sentiment să-i slobozească drum din sufletul său. Cel de amărăciune, că fusese considerat prea bătrân, să mai poată învârti o spadă, sau celui de bucurie pentru greutatea pungii ce-i atârna la brâu chiar lângă mânerul spadei. Martoră mi-e Floarea că sunt încă verde – încercă să se convingă singur călugărul.

Călcând apăsat şi mândru, cel puţin ca un căpitan de pâlc, Sofronie străbătea târgul printre precupeţe şi pierde-vară care ţipau, să-şi scuipe bojocii, îndemnând muşterii să le cumpere marfa, certându-se sau mahalagindu-se fără nici o pricină.

Şi cum ochii cuvioşiei sale erau furaţi, când de pieptul, când de dosul vreunei muieri mai trupeşe, fu izbit de un flăcăiaş zdrenţăros, căruia îi lipsea o bucată destul de mare chiar din fundul nădragilor, ce, cu siguranţă, rămăsese în colţii cine ştie cărui dulău din mahala şi, cu o mişcare iute, ce dovedea o îndelungată obişnuinţă şi un temeinic antrenament, îi sălta punga părintelui de la cingătoare.

Dar, cum smeritul Sofronie, până a nu renunţa la cele lumeşti, trăise prin mahalalele Băniei, dar şi ale Târgoviştei, şi, cum cunoştea prea bine aceasta veche şmecherie a tuturor şuţilor de pretutindeni, întinse doar cu puţin lungimea pasului şi-l înşfăcă pe nefericitul pungaş de ciuful roşcovan şi cam nespălat, de pe ceafă.

 –Ia stai aşa, cinstite, ce treburi ai tu cu punga mea?

Roşcovanul, prins asupra faptului, începu a-şi schimba culoarea şi, din roşu, deveni alb, din alb se făcu albastru. Dinţii prinseră a-i clănţăni şi, dacă  toate întâmplările astea s-ar fi petrecut noaptea, cu siguranţă că s-ar fi văzut cum ies din ei scântei, ca din cremenea cea bună lovită cu amnarul. Trebuie să-i lămurim pe cititorii noştri că nefericitul avea motive temeinice pentru teama care-l adusese în această stare. Dela VladŢepeş, nici un alt domn nu fusese aşa de aspru cu hoţii, haimanalele şi tâlharii ca Ştirbei Vodă. Iar dacă păgubitul ar fi chemat straja, mâine, în zori, cu siguranţă, târgul Bucureştiului ar fi numărat, fără doar şi poate, un pungaş mai puţin.

Văzând starea jalnică în care se afla roşcovanul şi, de frică să nu-şi facă vre-un păcat în sfântă zi de vineri, deoarece acestuia i se muiaseră mădularele slabe, puţin crăcănate şi de tot jegoase, care-şi mai ţinea poziţia doar datorită smocului de păr din pumnul sfinţiei sale, Sofronie îl săltă pe umăr şi porni spre hanul unde era găzduit.

Nu făcu însă nici câţiva paşi că trei plăiaşi din paza târgului i se proptiră în faţă.

– Domnia ta eşti, preacuvioase?! Îl recunoscu un arcaş  bătrân, care luptase şi în oastea lui Mihai. Poţi să ne dai nouă pungaşul ăsta, să nu se obosească cinstita dumneavoastră faţă să-l care în spinare până la corpul de strajă.

Auzind acestea, haimanaua, care între timp îşi mai revenise din leşin, dădu din nou ochii peste cap.

– Da, de ce să vi-l dau!? Se miră Sofronie.

– Păi, doar l-am văzut cum ţi-a furat punga de la cingătoarea! Aşa după cum ştii, cuvioase, ordinul măritului Şerban Vodă este să curăţăm cât mai degrabă Bucureştiul de hoţi şi tâlhari.

– O fi, nu zic ba, şi bine face luminăţia Sa, dar…

– Ei, ce dar?

– Dar, vezi matale, tânărul aista nevrednic nu este nici pungaş, nici vagabond, ci doar un învăţăcel în tainele călugăreşti, pe care, sfinţia sa Stareţul mânăstirii, mi l-a dat să-l încerc în ispitele lumeşti. Iar ceea ce aţi văzut domniile voastre nu era decât una din caznele la care este supus orice ucenic întru’ Domnu’ nostru Iisus Cristos. Aici părintele făcu o cruce mare, pe care plăiaşii se grăbiră să o imite.

– Şi de ce-l duce sfinţia ta în spate?! Se miră din nou arcaşul cel bătrân.

– Nu ştie domnia ta că azi este zi de vineri şi, cum tânărul a ajunat negru încă de ieri  înainte de apus, l-a apucat sfârşeala, sărmanul.

– Vedeţi, de aia mă grăbesc să-l duc la hanul unde am primit adăpost, pentru că, la amiază, va avea voie să ia o coajă de pită şi o cană mare de apă.

– Vai, sărmanul! Îl căină unul dintre plăiaşi. Mergi degrabă părinte, să nu se-ntâmple cine ştie ce necaz până ajungi matale la han.

– Doreşte cuvioşia voastră să-l ajutăm să-l care pe bietul băiat? Se interesă cel ce părea a fi mai marele plăiaşilor.

– Ba, domniile voastre, protestă călugărul, că şi eu trebuie să-mi fac canonul pentru sfânta zi de vineri. Şi, pentru a nu da răgaz plăiaşilor să se răzgândească lungi şi mai tare pasul spre hanul unde, îl aşteptau, în afara desfătărilor lumeşti, pe care şi le promisese cucernicul, în schimbul unui galben din punga Vodăi şi unele treburi mai serioase.

Ajungând la poarta hanului, o împinse cu piciorul şi-şi introduse trupul deşirat, cu roşcovanul încă leşinat pe umăr, în bătătura întinsă, mirosind aspru a cal năduşit, a fân proaspăt şi a bucate alese.

Abia făcuse câţiva paşi, când recunoscu nechezatul, cam frivol al Frosei şi, fără a-şi lepăda povara, se îndreptă spre uşa grajdului. 

Până a nu i se obişnuiră ochii cu întunericul nu văzu decât crupa şargă a iepei sfinţiei sale, care se legăna ca dindărătul unei curtezane când păşeşte pe uliţă. Mai apoi zări, în ieslea de alături un armăsar negru şi lucitor, cu o stea albă-n frunte. Acesta sta cu botul aplecat spre urechea Frosei, şoptindu-i ceva foarte indecent, de bună seamă, deoarece iapa, cu genele lăsate, necheza ruşinată de vorbele deşucheate ce le auzea. Şi, cu toate că părintele o chemă de câteva ori pe nume, nici nu catadicsi a întoarce privirea de la armăsar.

– Păzeşte-te de păcatul preacurviei, cuvioaso, o îndemnă părintele, că Iov îi armăsar pişicher, hârşit în toate relele şi, de nu iei bine seamă, împieliţatul aista te face una-două, mamă

Aceste  înţelepte  poveţe  nu  avură  nici  efectul bâzâitului unui tăune, deoarece „cuvioasa” n-avea urechi decât pentru şoaptele lui Iov.

– Deci să băgăm bine de seamă – îşi zise părintele – căci cuvioşia sa, Ieronim, se află prin preajmă. Dacă chem straja, îl saltă, dar stric toate cele; dacă-l prind la strâmtoare îmi toarnă şi mie o minciună, aşa cum i-am turnat-o şi eu la rându-mi cuvioşiei sale. Aşa nu facem nimic. Sofronie, ai avantajul că tu ştii, iar Ieronim nu. Profită de acest avantaj!

Zicând acestea, părintele îşi potrivi mai bine povara de pe umăr şi pătrunse în cămăruţa din spatele cuhniei, unde, moţăind cu capul pe scândura mesei, îl aştepta Cucavel.

Zgomotul încălţărilor şi lepădarea pe laviţa din colţul odăii a greutăţii din spatele sfinţiei sale iscă mare spaimă în sufletul bietului Cucavel, care, sări aşa de sus, încât lovi cu creştetul grinda afumată a tavanului.

– Vin la taica Sofronie să te descânte de spaimă! Îl îndemnă răzând părintele.

– Ptiu, prea cucernice, că tare mă speriaşi, îngână băiatul. Mă puse maica să o aştept pe cuvioşia ta şi să-i zic că trase la han şi părintele Ieronim. A mai zis maica să vă spui că domnia sa are o pungă grea de galbeni, că a cerut o cameră la catul de deasupra şi a poruncit vin şi bucate pentru doi muşterii care, când or veni şi or întreba de părintele econom Ieronim să-i îndrepte sus, fără zăbavă şi cu multă fereală

– Mulţumesc, Cucavele. Ia domnia ta ceva tare sub dos şi şezi de ascultă. Cuvioşia sa Ieronim unelteşte împotriva lui Vodă. Azi-noapte mă pândi prin codru şi mă lăsă fără îmbrăcări, încercând să găsească înscrisul ce aveam al duce Domnului . Abia am reuşit a-l înşela, zicându-i alte vorbe, decât cele poruncite, dar acuş doresc să aflu cine sunt soţii cu care unelteşte. Aşa că cugetă bine Cucavele şi găseşte cale pentru a afla cine sunt muşterii pe care-i aşteaptă şi ce vorbe pun la cale.

– Păi, sfinţia ta, treaba e ca şi făcută. Muica, când află de cererea cuvioşiei sale, îi dădu odaia cu urechi.

– Cu urechi!?

– Aşa-i spune muica. Odaia este chiar lângă cea a cucerniciei voastre. Este acolo, chiar lângă grindă, un cep, pe care nu are decât a-l trage cuvioşia voastră, pentru a auzi tot ce se vorbeşte în camera alăturată.

– Şi de văzut?

– De văzut, va vedea muica şi o-i mai vedea şi eu, din pod, că şi acolo este un cep, chiar în mijlocul odăii.

– Atunci n-ar fi mai cu folos să sui eu în pod, să văd şi să aud deopotrivă?

– Cuget eu că nu, din cel puţin două pricini. Prima, că podu-i cam şubred şi n-ar răbda greutatea cuvioşiei voastre şi, apoi, cuget că ar fi mai cu folos să fie sfinţia voastră mai aproape de grajduri, dacă o fi, la adică, să fie cu trebuinţă a merge după vreunul dintre mosafirii cucerniciei sale, Ieronim.

– Ai dreptate, Cucavele. Ai minte sprintenă şi pentru trebuşoara asta primeşte de la mine galbenul ăsta,  care vine chiar din sipetele Vodăi, iar pe celălalt, care-i este frate, fă-l degrabă mâncare şi băutură.

– Să ierte, cuvioşia voastră, întrebarea…

– Zii cu curaj, Cucavele!

– De unde-l adunaşi pe sărmanul Herşeală?

– Herşeală!?

– Pe Herşeală Sperie-Pungă.

– Aaaa! – se dumiri părintele. Îl cunoşti deci pe roşcovanul ăsta care a încercat să-mi sperie şi mie punga cu care m-a blagoslovit însuşi Vodă?!

– Pe el, cucernicia voastră. Îl cheamă Herşeală, dar mai cum nici el nu ştie. Se zice că l-a lepădat mumă-sa într-un coş pe treptele prăvăliei unui ovrei bătrân, care dădea şi bani cu camătă. Nu avea decât cârpele de pe el şi o bucată de hârtie pe care scria „Herşeală” şi atât. Ovreiul cel bătrân l-a crescut. Umbla vorba că-i era chiar tată dar, nimeni nu ştie care o fost adevărul. Când al de Herşeală avea doar cinci sau şase ani, bătrânul a murit, iar rudele ce le avea şi de unde or fi apărut, că până atunci vecinii nu ştiuseră de ele,  împărţiră averea cămătarului, dar pe plodul ăsta nu-l luă nimeni. Aşa a ajuns să fure, să trăiască pe apucate, să doarmă prin grajduri şi coteţe şi, tot asta, i-a adus ponosul de Sperie-Pungă.

– Şi tu de unde-l ştii, Cucavele?

– În zilele cu clienţi mai mulţi, îl cheamă muica să ne mai ajute şi-l mai pricopsea cu un gologan, cu un blid de mâncare, colea, cu vreo pereche de nădragi sau vreo cămaşă ce nu mai purtam, că vezi matale, deşi avem aceeaşi vârstă, alde Herşeală e mai mic şi mai sighinaş decât mine.

– Bietul băiat, se înduioşă Sofronie.

– Doar nu voia cuvioşia ta să-l dea pe mâna gâdelui?!

– Ba, Cucavele! Chiar l-a scăpat de plăiaşii care doreau să-l priponească. Aşa că fii fără grijă. Ori chiar să ai grijă să aduci mai degrabă cele poruncite pentru îndestularea burţilor noastre. Şi, încă ceva, îl întoarse părintele pe oacheşul băietan, care se şi repezise spre uşă. Ia matale încă un galben şi mergi de cumpără două rânduri de îmbrăcări pentru prietenul nostru, dar nu înainte de a pune la încălzit o oala mare. Este bine să-l spălăm temeinic înainte de a aduce de-a mâncarea, că, precum pute, s-ar putea să nu-mi priască bucatele.

 I. VINERI

 1. CUVIOŞIA SA, SOFRONIE

    Frosa, iapa cea şargă a cuvioşiei sale, sforăi neliniştită, ciulind urechile spre întunericul pădurii.

   – Ce-i, preacuvioaso, întrebă părintele Sofronie, aruncând un vreasc în focul pâlpâitor din mijlocul luminişului. Ori ai simţit o oarece lighioană cu pohtă de carne de călugăr?

   Înţelegând parcă întrebarea stăpânului, iapa îşi scutură hotărât capul a negaţie şi fornăi din nou, arătând cu botul spre cărarea pe care, cu doar un ceas mai devreme, venise şi părintele.

   - Şezi binişor, fata tatii. Spurcăciunile pădurii au teamă de foc şi, apoi, aiste două puşcoace au pe ţeavă pulbere veneţiană, iar cocoaşele sunt ridicate. Şi, ai mai ştii, fetiţo, că prea cuviosul părinte Sofronie are ziua ochi de vultur, iar noapte de cucuvea, aşa că nu avem a ne teme, nici de lotrii, ce se vorbeşte că se preumblă prin codrul ista. Mai bine ai odihni mădularele, că mâine de cu zori trebuie să plecăm din nou la treburile noastre.

  Dovedind o încredere deplină în stăpânul său, ceea ce nu putea fi decât urmarea unei îndelungi şi profunde cunoaşteri, iapa se culcă cuminte, nu înainte de a mai pufăi o dată, ce-i drept cu mai puţină convingere şi doar din dorinţa de a se simţi cu cugetul împăcat.

  Uscătura zvârlită-n spuză, trosni vesel, slobozind puzderie de scântei în jur. Privind la ele, preasfinţia sa simte cum îl cuprinde cel somn de om bun, împăcat cu cugetul, care n-are averi de păzit, nici fapte rele de ascuns. Pleoapele i se făcură grele şi, în timp ce ultimele pâlpâiri ale focului aruncau umbre lungi spre stejarii de la marginea luminişului, pădurea fu străbătută de sforăitul sănătos şi răsunător al călugărului.

  Iapa, care cunoştea, se vede, năravul preacuvioşiei sale, nici nu sinchisi a ridica pleoapa, dar jivinele pădurii se treziră în spaimă de moarte şi o tuliră cât mai degrabă spre inima codrului.

  Aici să ne îngăduie răbdătorul cititor al acestor rânduri să facem câteva precizări trebuincioase despre vremea şi locul în care se petrec întâmplările ce la avem de povestit şi care încep cu somnul de prunc – dacă un prunc poate sforăi cu asemenea aplicare – al celui dintâi, dacă o exceptăm, de bună seamă, pe preacuvioasa iapă, erou al povestirii noastre.

*

*          *

Ne aflăm, deci, în vara celui de al  7111-lea  an de la Facerea Lumii şi al 1603-lea de la naşterea Mântuitorului, în cel de al doilea al domniei lui Radu Şerban Vodă al Ţării Româneşti.

Seara în care începe istoria noastră este cea de a zecea zi a lunii cuptor, când creştinii îl prăznuiesc pe Sfântul Mucenic Timotei, episcopul Prusiei. Pe la amiază, în curtea mânăstirii Comana – cea ctitorită de Vlad Ţepeş, dar întărită cu ziduri şi moşii de Radu Şerban, din Coiani, Mironeşti, încă din 1589, când era paharnic al doilea al lui Mihnea Turcitul – intră un călăreţ, plin de praf şi cu armăsarul năduşit, dovedind drum lung şi grabă mare. Fu imediat primit de sfinţia sa Lazarie, stareţul, cu care stătu de taină. După plecarea solului, căci sol trebuie să fi fost, părintele stareţ veni în chilia preacuviosului Sofronie, care tocmai se reculegea în rugăciuni, cu ochii închişi şi sforăind de se coşcoveau pereţii.

Certându-l cu blândeţe de păcatul leneviei, părintele Lazarie îl îndemnă să încalece pe Frosa, iapa cucerniciei sale, să ia drumul cetăţii Bucureştiului, unde avea, mâine în zori, să ceară primire la prealuminatul şi preaviteazul Vodă Radu Şerban. Lui, şi numai lui, avea să-i transmită, din gură, doar, următoarele vorbe: „Turmele măriei voastre, cu ciobanii cei harnici, au pornit spre trecătoarea Branului” După ce se convinse că părintele învăţase mesajul fără sminteală, preacuviosul stareţ, făcu o cruce mare, să cuprindă şi pe călugăr şi pe iapa de sub dânsul, şi-i ură, după datina locului, drum fără tulburare şi ispite. Şi iată-i acum, seara, pe eroii noştri, Frosa şi Sofronie, ajunşi în apropierea locului unde vornicul Cernica Ştirbeiu începuse a construi, lângă un vechi schit, o nouă mănăstire ce avea să-i poarte numele.

Cumpănind că, dacă cerea găzduire între zidurile schitului, rânduielile monahiceşti, toaca şi slujba de la miezul nopţii, îi vor tulbura odihna şi, mai ales, vinul cel roşu – Sângele Domnului, de bună seamă – nu va aluneca la fel de lesne prin gâtlejul cuvioşiei sale între zidurile chiliei, ca între stejarii cei falnici din jurul luminişului, şi, cum nu avea a păzi galbeni şi nici înscrisuri domneşti, se hotărî să oprească la mai puţin de cinzeci de stânjeni, din cei noi, ai lui Şerban Vodă, de poarta amintitei sihăstrii.

De-abia lipi pleoapele, grele de oboseala drumului şi de tăria licorii din plosca pântecoasă, care acum suna a gol, că necuratul începu a-i da târcoale, cu ispitele sale cele lumeşti.

…Se făcea că, deşi era într-o zi de vineri, preacuviosul se afla într-un han de la marginea Bucureştiului, în odăiţa cea din spatele cuhniei – să fie păzit de ochii cei curioşi ai târgoveţilor – unde înfuleca cu mânecile sutanei suflecate şi barba lucind de grăsime, un ditai răţoiul, frumos rumenit, ce sta cu copanele înfipte în movila de varză călită, îndreptând spre sfinţia sa bumbul dolofan al târtiţei. Se mai făcea că hangiţa – văduvă, al cărui soţ fusese răpus în timpul luptei dela Mirăslău– o femeie încă tânără şi trupeşă, cu fundul mare şi pietros, îi turna preacuviosului, oala cea de lut cu motive olteneşti, un vin negru şi vârtos, să ridice şi bărbăţia unuia săvârşit dintre cei vii. Se mai făcea că a înşfăcat-o pe muiere de catrinţă şi a răsturnat-o pe laviţă, căutând cu înfrigurare pe sub fuste, iar hangiţa gâfâia şi-i şoptea la ureche: „Părinte Sofronie, părinte Sofronie…” Se mai făcea că muierea şi-a lipit buzele de frunte şi…

Atunci părintele se trezi de gânduri: „Cum, ucigă-l toaca, Doamne iartă-mă, de are muierea asta, cu sânge fierbinte de vădană, buze aşa de reci şi apoi, cum poate, cu buzele lipite de fruntea mea să mă cheme înainte tot aşa de desluşit?”

– Ei, părinte Sofronie, scoală şi nu mai căta după cele pistoale, că sunt deja la mine.

Abia acum se dezmetici cucernicul Sofronie şi, holbând ochii, văzu că cineva înteţise focul şi că acel cineva îi ţinea între sprâncenele stufoase un coşcogea pistolul turcesc, cu frumoase încrustaţii de aramă şi sidef.

– Bată-te Dumnezeu să te bată, se înveseli Sofronie, care recunoscuse sigiliul mânăstirii pe degetul butucănos ce ţine trăgaciul, chiar dacă faţa bărbatului era în umbră şi acoperită până la ochi cu o cârpă neagră, ruptă dintr-o schimă mai veche, că tare m-ai speriat, Ieronime! Dar ce caută cuvioşia ta, în miez de noapte pe drumurile astea bătute de lotri şi, mai ales, ce cată puşcociul ăsta între sprâncenele mele? Dă-l, păcatelor, mai într-o parte să nu ia foc din greşeală, că rămâne sfinţia ta fără soţ de băutură. Hai, Ieronime, că nu-i ceas de şagă.

– Nu-i nici-o şagă, Sofronie, şi, dacă nu scoţi degrabă înscrisul pe care-l duci la Bucureşti lui Vodă, cu părere de rău, va trebui să-mi găsesc alt părtaş la butelcă.

– Ce înscris, preacuvioase?! Se miră lung Sofronie, care, trezit de-a binelea, cugeta cu înfrigurare cale să iasă din necaz. N-am nici un înscris.

– Zii repede unde l-ai pitit, că altminteri…

– Stai, cuvioase, că-ţi faci păcate pe degeaba. Uite, cată şi te vei convinge.

– Măi, Sofronie, îţi dai seama că acum întoarcere n-am. Ori duc înscrisul şi, după înlăturarea lui  Radu  Vodă devin eu stareţul mânăstirii, ori sunt judecat pentru hainie şi mă scurtează gâdele cu-n cap. Aşa că fă bine, scoală-te încetişor şi începe a te dezbrăca.

Văzând că nu are a alege, părintele se ridică şi începu a-şi trage rasa şi celelalte bulendre de pe dânsul, pe care apoi le arunca la picioarele lui Ieronim. Acesta, cu stânga ţintea cu pistolul spre pântecele lui Sofronie şi cu dreapta căuta cu înfrigurare buzunare secrete, cum ştia că au toate bulendrele călugăreşti, descosea cusăturile căptuşelilor, ce i se păreau a fi mai groase.

Când termină de descusut şi ultimul tiv al izmenelor preacuviosului Sofronie, care tremura de frigul nopţii, acoperindu-şi cu palmele bărbăţia încă întărită de visul astfel întrerupt, economul mânăstirii îndreptă pistolul spre locul ce-l acoperea călugărul cu mâinile şi se răsti:

– Dacă nu spui ce treabă ai la Bucureşti cu Domnul Şerban, cuvioşia ta, jur pe Sfânta Cruce, că nu va mai avea nici cu ce goli udul. 

– Păi, de ce nu întrebaşi aşa de la început, prea cucernice – o lungi Sofronie, cătând ieşire din daravelă cât mai degrabă. Păi, aşa zi. Vrea preasfinţia ta să afle de ce m-a trimis preacuviosul nostru stareţ Lazariela Bucureşti. Dacă mă întrebai de la început aşa, acum aveai dezlegarea şi nu mai trebuia să-mi lepăd boarfele de pe mine, că, uite, frigul nopţii, chiar dacă este miezul verii, la anii mei, că nu mai sunt în floarea tinereţii…

– Nu mai lungi vorba părinte, că răbdările mele sunt pe terminate, iar degetul aista, de pe trăgaci a început să tremure şi, teamă mi-e, că nu-mi va mai da multă vreme ascultare.

– Fii calm Ieronime, că dacă din greşeală, Doamne fereşte…, nu mai află sfinţia ta ce vorbe am să-i transmit luminatului Vodă.

– Zii mai degrabă, căci…

– Cum ţi-e voia Ieronime. Dar, zău dacă pricep la ce ţi-o folosi ţie asta, că eu chiar nu înţelesei ce rost au vorbele ce am al le transmite…

– Nu te juca, Sofronie, dă-i drumul mai degrabă că…

– Păi, înainte de amurg, după ce plecă călăreţul acela….

– Asta ştiu. Zii ce s-a întâmplat după ce-o intrat la domnia ta în chilie, că l-am urmărit, aş fi auzit ce discutară-ţi şi nu te mai arătam acuş cu pistolul dacă nu-l apuca pe fratele Ilarie pântecăraia.

– Păi, după ce m-a certa pentru păcatul leneviei, mi-a zis să merg la Bucureşti, să-l caut pe Vodă şi să-i zic câteva vorbe.

– Care vorbe?

– Păi, ai răbdare! Deci, să-i spun câteva vorbe. Şi, după ce mi-a spus vorbele, m-a pus să le repet de mai multe ori, ca să nu le smintesc. Şi mi-a mai spus să nu schimb o buche, că-i foc mare.

– Sofronie, ţie ţi s-a urât cu viaţa!

– Nu, preacuvioase, nu doar că vreau să fiu cât mai exact şi pe înţelesul domniei tale.

– Vorbele, Sofronie, care sunt vorbele?

– Prea bine cuvioase, martor mi-e Mântuitorul, că nu ţi le-am spus de bună voie. Iată, părintele stareţ mi-a zi să-i transmit lui Vodă aşa: „Turmele măriei tale, cu ciobanii cei harnici, au pornit spre raiaua Brăilei.”

– Cuvioşia ta să rămâi cu bine şi n-avea griji, cine are de înţeles ceva din vorbele astea, o să înţeleagă. Îmbrăcările sfinţiei tale şi cele pistoale vor merge cu mine. Vise plăcute, preacuvioase.

După ce fratele Ieronim, economul mânăstirii Comana se pierdu în întunecimea stejarilor de la marginea luminişului, prietenul nostru, Sofronie începu a-şi ocărî iapa:

– Păi, bine, fata tatii, de asta-mi eşti?! Cum a venit fratele Ieronim, nu i-ar muri mulţi înainte, cu Iov, armăsarul cuvioşiei sale, ai uitat şi de stăpân şi de cele primejdii prin care trecea. Ce, n-ai mai văzut armăsari oacheşi? Şi, chiar de-ar fi Iov cel mai oacheş şi mai focos armăsar, nu se făcea să-l pierzi din ochi şi să uiţi de mine, care-s stăpânul şi prietenul tău. Hai, nu lăsa privirile în jos, că te iartă părintele Sofronie, ce te-ai ruşinat aşa!? Hai, uită-te la mine!

Auleu, iertare fata tatii, abia acum mi-adusei aminte că fratele Ieronim m-a lăsat fără izmene. Ia întoarce matale puţin privirea să-mi găsesc ceva pavăză pentru mădulare.

După ce scoase de sub şa pătura aspră, ce ţinea loc de valtrap, cu care o învelea Frosa în nopţile cu brumă, părintele îi făcu la mijloc, cu jeratic, o gaură pe unde să-şi treacă capul şi se legă peste mijloc cu un curmei ce-i servea la priponirea iepei, apoi începu să strângă tabăra, cu toate că până în zori mai era destulă vreme. 

*

*          *

O dată cu zorile târgoveţii cetăţii Bucureştiului se strânseră lângă apa Dâmboviţei, belind ochii şi căscând gurile la arătarea ce se ivise de pe drumul Giurgiului.

Călare pe o iapă cu picioare lungi şi jaretele subţiri – semne atât ale nobleţei sângelui, dar şi ale hărniciei la drum – un român, cu pântecele uşor rotunjit şi nasul roşu – semne ale aplecării creştineşti, atât asupra bunătăţilor din cele blide de la cuhnie, dar şi din cele ulcele umplute din budanele pivniţelor – acoperit cu o pătură de cânepă, de sub care ies două beţe păroase, care atârnă, în ciuda înălţimii iepei, până spre praful drumului.

Cu toate că nevestele cu ţâncii agăţaţi de poalelor catrinţelor şi flăcăii din mahala chicoteau şi mai aruncau câte o vorbă în doi peri, părintele Sofronie – căci de bună seamă, aşa cum aţi ghicit, el era – trece mândru, ca un boier cu caftanul  cel nou, croit de meşterul Bercu din cetatea Braşovului. Nu luă în seamă nici cele ouă, scoase de sub cloşcă, din care nu ieşiră puii, din lipsă de plod şi  care-i făcură câteva rotocoale, pe spatele îmbrăcămintei (să scuze îmbrăcămintea că-i folosesc numele pentru feleaga ce-i acoperă goliciunea cucernicului călugăr), ci merge mai departe, cu spatele drept, cu braţul sprijinit în şold şi nasul în vânt. Trece pe podul poruncit a se construi peste gârla Dâmboviţei de noul Domn şi nu se opreşte decât în faţa porţii hanului, deasupra căreia, pe o placă de lemn crăpat, scrie cu litere cam strâmbe şi scorojite de soare şi de ploi: „La vădana de la Mirăslău”

Hanul în care se vor petrece următoarele întâmplări ale părintelui Sofronie, merită câteva vorbe, mai ales că cititorii noştri se vor întâlni în mai multe rânduri cu odăile sale, dar şi cu harnica lui hangiţă – cea care popula visurile cuviosului.

Deci, hanul „La vădana de la Mirăslău” se găsea  chiar pe mal, iar vadul devenise mai prielnic pentru pricopsirea hangiţei, deoarece aici se încrucişau drumurile care mergeau dela Braşov spre Giurgiu şi de acolo mai departe spre Vidin şi Stambul, cu cele ce veneau din apusul Evropei, trecând prin principatul Transilvaniei, prin cetatea de scaun a Târgoviştei şi până la raialele de la Dunăre. Tot aici mâneau şi negustorii osteniţi, ce veneau sau plecau spre cetatea Chiliei, dela Iaşi, Suceava sau Odesa.

Pe vremea când începe povestirea noastră, Bucureştiul era în plină dezvoltare, după ce fusese pustiit de hoardele lui Sinan-Paşa şi mutarea, de către Mihai Voevod Viteazul, a scaunului domnesc din nou în cetatea Târgovişte. Avea peste douăzeci de mii de locuitori şi vreo mie cinci sute de case, majoritatea îngrămădite în dreapta gârlei, în vecinătatea Livezii domneşti, lângă Podul Calicilor).

Aici poruncise noul Domn să se construiască un pod de piatră, ce avea să-i poarte numele.

Lângă acest pod se întinde oborul hanului, care, în zilele cu târg, adăposteşte şi treizeci de care, căruţe şi cupeuri boiereşti.

În dreapta bătăturii se întind grajdurile pentru odihna şi îndestularea bidiviilor. Podurile acestora sunt pline tot anul de fân proaspăt şi bine uscat, în care dorm slugile ce călătoresc cu stăpânii lor.

În stânga se ridică o clădire, nu prea arătoasă, cu un cat,  ridicată din chirpici de bună calitate, din cei făcuţi de meşterii ţigani. Jos e sala mare, cu mese de brad şi scaune de stejar. Alături este cuhnia, ce stă lipită de zidul hanului. Aici stau încinse şi ziua şi noaptea trei plite, un cuptor pentru cărnuri şi unul mare pentru pită. Din sala mare, muşterii privesc şi se uimesc de curăţenia din cuhnie, şi de hărnicia celor şase muieri trupeşe care trudesc cu spor şi veselie printre mesele cu faţă de fag, rostuite pentru pregătirea bucatelor. Sub cuhnie se află săpată pivniţă adâncă, să ţină vinul rece, în care stau aliniate budane pântecoase cu vinurile roşii, cele vârtoase, albe, cele zglobii şi cu spor la golit ulcelele şi dulci şi aromate, pentru pohtele jupâniţelor celor cu capriţ dobândit prin leşime şi, chiar, mai departe, în frâncime.

În odăile de deasupra sălii celei mari se ajunge pe două scări pe una direct din obor, cea din faţa hanului şi cealaltă printr-o uşă din sala mare, chiar de lângă cuhniei. Aici hodinesc mădularele doar boierii cu punga mai grea şi din cei care ajung la han mai din vreme şi asta din pricină că hanului i se dusese pomina în toată Oltenia şi Valahia, ba, chiar, se zice, că mulţi neguţători din ţări streine, care cunoscuseră hanul şi pe frumoasa hangiţă, îi îndemnau pe călătorii sau cupeţii pe care-i mâna dorul de ducă sau oarece daravele ale negoţului prin cea de a doua cetate de scaun a lui Vodă Radu, să nu ocolească hanul „Vădana dela Mirăslău”.

Cine lua în seamă acoperişul, cam strâmb, din stuf înverzit de muşchii crescuţi în lungii ani de când fusese ridicat, când dădea cu ochii de pereţii strălucind de varul alb, ars de ţiganii din mahalaua Vărarilor, de cearşafurile sclipind de curăţenie, de minunea haznalelor ce stăteau agăţate deasupra gârlei şi, mai ales, de oacheşa hangiţă, pe nume Floarea, cu pieptul tare şi fundul vânjos, cumpărată de hangiul ce căzuse în lupta dela Mirăslău, cu bani frumoşi, de la familia ei din mahalaua Pieptănarilor.

*

*          *

De cum descălecă în faţa grajdului, un ţigănuş vioi, de vreo şaisprezece ani, se şi repezi la căpăstrul iepei. Se vede treaba că flăcăul şi animalul se cunoşteau bine, deoarece aceasta necheză cu bucurie şi-l împinse cu botul în obraz, ca şi când ar fi vrut să-l pupe. Când însă dădu cu ochii de preacuviosul călugăr, băietul dănac rămase fără grai, cu gura căscată şi, cu siguranţă că, vreuna din muştele cele mari, de cal, care se roteau bâzâind în jurul lui, iar fi pătruns adânc până-n gâtlej, dacă sfinţia sa nu iar fi închis-o cu scatoalcă, dată cu grijă creştinească.

– Acasă-i mă-ta, Cucavele?

– Acasă, cucernice, îngână Cucavel, când reuşi să-şi descleşteze gura din straşnica mirare.

– Ce stai şi te holbezi aşa la mine? Du-o de grabă pe Frosa la iesle şi dă-i o traistă din ovăzul cel bun. Ai zburat?

– Iaca zbor cucernice! Şi tânărul porni cu paşi mărunţi şi capul sucit, minunându-se de îmbrăcările călugărului.

– Uite pe unde calci, Cucavele, că mai cazi şi-ţi rupi oarece ciolane, sau, Doamne fereşte, mai faci vreun torticolis şi vii apoi la părintele Sofronie să te descânte, să poţi întoarce din nou capul de uliţă după codane. Îl mai îndemnă călugărul şi intră cu pas maiestos pe uşa din faţă a hanului, de parcă ar fi fost îmbrăcat cu cea mai fin rasă şi ar fi avut toate odăjdiile părintelui stareţ de la mânăstirea Comana.

Se vede că visul din seara precedentă a fost vreun semn de la Cel de Sus, sau poate, Doamne fereşte, a celui de jos, deoarece, peste jumătate de ceas, părintele, îmbrăcat în straiele de oştean ale fostului stăpân al hanului, înfuleca în odaia din spatele cuhniei un răţoi, rumenit numai atât cât are el nevoie şi care stătea cocoţat pe o căpiţă de varză bine călită.

Cât despre restul visului cuviosului, acesta se împlini întocmai şi nici nu mai fu întrerupt de nimeni spre desfătarea cucernicului părinte, care era cam stătut din pricina faptului că nu mai fusese trimis de preafericitul stareţ la Bucureşti de o bună perioadă de vreme, dar şi cea a hangiţei, cu doruri de vădană, pe care nu le domolea cu orice călător care bătea la poarta sa.